„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Cu trenul expres spre moarte. Din mărturiile unui supraviețuitor al Pogromului de la Iași, de Leonard Zăicescu, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Eu și tata, împreună cu alți vecini, am fost înghesuiți într-o coloană pestriță de prizonieri evrei. Eram vreo sută de oameni sau chiar mai mulți, adunați de pe străzile din preajmă, de-a valma: femei cu prunci în brațe, bărbați în puterea vârstei ori bătrâni cocoșați de povara anilor. Eram împresurați de un lanț viu de soldați cu baioneta la armă, polițiști subofițeri și ofițeri cu pistoletul în mână, gata să tragă fără nici o ezitare. Am mai întors o dată capul și am privit prin ceața lacrimilor spre mama, pe care n-am avut răgazul s-o mai îmbrățișez. Am văzut-o cum își frângea mâinile, cum a întors capul spre cei pe care i-am lăsat acasă, spre frații mei mai mici, apoi cum ar fi vrut s-o pornească spre noi și a făcut chiar un pas. O namilă de polițai a îmbrâncit-o, punându-i în piept revolverul. Și atunci am auzit izbucnind din ființa aceea blândă și neputincioasă, care era mama mea, un urlet sfâșietor:
— De ce ni-i luați? Unde-i duceți? Și de ce?
Multă vreme de atunci încolo avea să-mi răsune ca un ecou fără sfârșit acel strigăt disperat, strigătul mamei mele.
Plecam fără să știu atunci ce s-a mai întâmplat în urmă. Mergeam încolonați, după cum ni se ordonase, cu mâinile ridicate, târând picioare de plumb și cu mintea plină de gândurile cele mai negre.
Femeile își strângeau la piept copiii de țâță, îndesându-le în gurile mici și știrbe sfârcurile secătuite. Șoptindu-le vorbe de alint, mamele se străduiau să-și liniștească pruncii. Cei mai mărișori se țineau strâns de poalele lor, iuțindu-și pașii mărunței pentru a ține cadența, iar când se poticneau erau pur și simplu târâți de-a bușilea.
Unii dintre cei izgoniți din culcușurile lor nici nu apucaseră să se îmbrace omenește și au rămas pe ei cu pijamaua, în cămeșoiul de noapte sau doar în izmene. Câte unul mai rămânea în urmă, răpus de nesomn sau de bătrânețe, rărindu-și pașii. O lovitură cu patul armei ori înțepătura baionetei îl făcea să tresară și să-și iuțească mersul.
— Schneller! Schneller! Loss! Mai repede! N-am plecat la promenadă. Hei, tu, ăla chelu’ și burtosu’, mărește compasul! Mișcați-vă fundurile! Care rămâne în urmă sau iese din coloană se alege cu un glonț! ne amenințau paznicii însoțindu-și comentariile cu hohote groase și batjocoritoare de râs.
Și noi ne străduiam să mergem mai repede, într-un fel de trap, cu mâinile înțepenite în văzduh, ca într-o implorare colectivă a proniei cerești. Ne grăbeam, fără să bănuim unde și cum ne va fi sfârșitul. Ba îl bănuiam, dar refuzam să ne gândim la ceea ce avea să urmeze. Tata nu mă slăbea o clipă. Mă ținea strâns de mână și-i simțeam strânsoarea plină de grijă. Atunci, la o învălmășeală, l-am auzit murmurând cu încrâncenare:
— Mergem ca oile la abator! Ne-a pierit curajul. Parcă nu am fi urmașii macabeilor ori ai martirilor de la Masada, care au preferat să moară decât să suporte umilința robiei romane!
Apoi a rămas mut.
Ne apropiam de chestură când un grup ciudat de oameni se lăsa în jos, pe strada Alecsandri, venind dinspre I.C. Brătianu. Nu m-am putut dumiri despre ce poate fi vorba decât în clipa în care oamenii aceia, aflați sub pază strașnică, s-au încrucișat cu coloana noastră. Am căscat ochii mari de uimire: pe brațele făcute „scăunel“ de doi bărbați era purtat cu multă grijă un bătrân cu chipul acoperit de o barbă stufoasă și albă ca omătul la cea dintâi ninsoare. Sub streașina sprâncenelor doar ochii i se vedeau. Ei străluceau ireal în lumina unei blândeți nemăsurate, ce părea că vine chiar din înălțimile cerului. L-am privit cu adâncă luare-aminte, fascinat de acel chip străluminat. Bătrânul paralitic părea un sfânt desprins parcă dintr-o icoană. Îi lipsea doar nimbul. Am tresărit. Chipul acela nu-mi era necunoscut. Nu a fost nevoie să mă frământ prea mult când un gând mi-a străfulgerat mintea. Bătrânul acela neputincios părea însuși Dumnezeu! Leit așa cum îl văzusem în cartea de citire dintr-a patra, într-o imagine grafică, în care Creatorul îi înmâna lui Moise, pe muntele Sinai, Legea Legilor, Decalogul. Și tot atunci mi-a venit în gând una dintre cele Zece Porunci: SĂ NU UCIZI!
Târându-se anevoie, cu povara aceea vie și venerabilă, pâlcul acela bizar pășea tocmai pe poarta chesturii, străjuită de o parte și de alta de militari români și nemți.
Fără nici un cuvânt, dar ca la o comandă nerostită, paturi de armă și răngi de fier s-au înălțat și l-au trosnit, cu o ură bestială, drept în moalele capului pe acel om cu chipul de sfânt ori de patriarh, care nici în acele clipe îngrozitoare nu-și pierduse lumina divină de pe chip. Bucăți de scalp, schije de os cranian și fragmente de creier s-au împrăștiat în jur, împroșcându-i pe cei din preajmă. O clipă scurtă am rămas stană, oripilat și îngrozit. Paralizasem chiar acolo, în fața zbirilor și am vrut să urlu din adâncul plămânilor:
— DOAMNE, ȘI PE TINE TE-AU UCIS!
Dar spaima și oroarea îmi luaseră graiul. Doar într-un târziu am izbutit să murmur într-un scâncet abia șoptit, așa cum se întâmplă doar în cele mai cumplite coșmaruri:
— Dumnezeule, nici de tine nu s-au îndurat!
A fost una dintre întâmplările care mi-a schilodit sufletul și încă și astăzi, după atâta amar de ani, mi-a rămas la fel de vie, până la detaliu, stăruind în memoria mea ca un etern remember al acelor zile de nebunie umană.
CARTEA
„În perioada martie-septembrie 1941, «jidanii», căci așa vorbea Cabinetul despre evrei, erau expuși unor acțiuni de marginalizare, îndepărtare din societate sau reprimare. Iată cum se exprima Ion Antonescu la întrunirile Cabinetului: «Va trebui să inspirăm românilor ura împotriva dușmanilor nației. Așa am fost crescut eu: cu ură împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor» (8 aprilie). Toată această incitare la ură împotriva evreilor s-a transformat într-un set de ordine privind uciderea în masă, deportarea și moartea în Transnistria, iar semnalul începerii soluției finale a fost dat la Iași. Mărturiile din acest volum sunt importante pentru că redau o experiență unică, a unui tânăr de 14 ani aflat, din voința altora, în fața morții. A unei morți criminale.“ (Alexandru Florian)