Astăzi scriu despre actorii din teatrele pentru copii și tineret, pentru că merită cu prisosință. Și da, sunt director artistic al unui asemenea așezământ – Teatrul Luceafărul din Iași –, adică sunt nu doar puțin subiectivă, ci, mai ales, în deplină cunoștință de cauză.
De ce am optat pentru un asemenea subiect? Întrucât am senzația că li se acordă mult prea puțină atenție raportat la importanța creativității pe care o desfășoară în spectacole pentru publicul tânăr. Deoarece, în comparație cu actorii din teatrele pentru „cei mari“, nu e loc pentru ei, pe nedrept, în galeria vedetelor. Dar, sigur, nu trăim într-o lume dreaptă. Motiv pentru care e înțelept să le facem din când în când loc și lor în atenția publică.
Capacitatea de a cânta live e de la sine înțeleasă
De unde mi-au venit gândurile acestea? De la faptul că văd zilnic cât efort de creație înseamnă activitatea lor artistică. Cât e de elaborată estetica pe care o dezvoltă. Pregătirea începe în facultate, la secțiile specializate de arta actorului. E etapa de profesionalizare, de însușire a bazelor unei arte străvechi care ține pasul cu timpul actual.
Animația nu mai înseamnă demult doar mânuirea diverselor tipuri de obiecte, fie ele păpuși de tip mănușă, cu fire, wayang sau altfel. E mult mai mult decât atât. E expresivitate corporală, e interacțiune cu noile tehnologii, e sound design. Capacitatea de a cânta live e de la sine înțeleasă, unii știu să o susțină și cu un instrument. Forma fizică trebuie să satisfacă așteptările coregrafilor, care realizează producții de teatru dans. Din perspectivă artistică nu contează pentru cine joci, contează cum o faci.
Pe scurt, arta unui actor din teatrele pentru cei mai mici de înălțime e mai complexă decât aceea a confraților din teatrele dramatice. Să exemplific cu un exercițiu, ca să nu vă cer să mă credeți pe cuvânt. Încercați să țineți mâinile ridicate vreme de vreo 30 de minute, timp în care să le și mișcați (imaginați-vă că trebuie să faceți un obiect să pară viu), să spuneți câteva replici, să faceți puțină mișcare scenică.
Ore, zile, săptămâni, luni de antrenament
Nu e simplu deloc. Artiștii aceștia au și o formă de modestie specială. Lasă prim-planul obiectului animat, iar pentru ca ei să se piardă în decor, când e în avantajul spectacolului, poartă și o cagulă care le camuflează fața din rațiuni artistice. Abia la aplauze își dezvăluie identitatea, până atunci transferată personajului.
V-aș mai propune un exercițiu. Luați o marionetă cu vreo 16 fire (sunt și unele care au 32) și încercați să le manevrați în așa fel încât personajul să își miște un picior, o mână, capul, ca să fie credibil. Ore, zile, săptămâni, luni de antrenament. De studiu în fața oglinzii, ca să vezi, ca mânuitor, exact ceea ce vede spectatorul. Ori filmat, ca să faci o analiză video. Cam greluț, nu-i așa?
A fost 1 Iunie, iar colegii mei au muncit pe brânci. O parte dintre ei (actori și tehnicieni) s-au trezit la ora 4; la ora 5, au plecat cu autocarul într-o deplasare de o zi și au jucat două reprezentații, una la prânz, într-un loc, a doua, spre seară, în alt loc. Adică montarea decorului, luminile, probele de sunet și un scurt „șnur“ (o reluare „la rece“ a tuturor momentelor, pentru acomodare la noul spațiu) s-au făcut de două ori. Au ajuns înapoi acasă către miezul nopții. Ceilalți au rămas la sediu și au susținut trei reprezentații, plus o repetiție. Doi dintre ei au jucat în toate cele trei reprezentații plus o repetiție. Nu merită ei o reverență? Merită! Nu merită ei rândurile acestea ca să afle cât mai multă lume despre pasiunea și dăruirea lor? Merită! După cum merită din plin și răsplata salarială pe care o au artiștii din instituții care lucrează pentru publicul adult.
Acești artiști pregătesc publicul care peste ani va cumpăra bilete la teatru
La studii egale, la același tip de activitate (producție și prezentare de spectacole), actorii angajați în instituțiile de rang național primesc un spor de 25 la sută doar pentru că teatrale acelea au o istorie mai îndelungată. La studii egale, la același tip de activitate (producție și prezentare de spectacole), actorii angajați în teatrele din capitală încasează lunar un spor de 15 la sută, doar pentru că activează în București. Legea salarizării unitare (câtă ironie!) favorizează trecutul și centralitatea, se plasează anacronic într-un timp cultural desuet; performanța din prezent ar trebui să conteze, indiferent de locul în care e realizată. Obligatoriu prevederea trebuie corectată de legiuitori, ca expresie a înțelegerii importanței actuale a muncii lor creative.
Iar un merit important, deși indirect, este că acești artiști pregătesc publicul care peste ani va cumpăra bilete la teatru. De ei și de tipul de modelare pe care îl fac depinde ca adolescenții și copiii de azi să iubească arta teatrului de mâine și să continue să intre în sălile de spectacol și la vârsta maturității. În mod cert, cei care descoperă magia scenei în copilărie o vor valoriza și mai târziu. Își aduc propriii copii în sălile de spectacole, vor merge la teatrul care li se adresează lor ca etate și orizont de așteptare culturală.
Închei cu vorba înțeleaptă a unui mare artist care lucrează peste tot în lume, Silviu Purcărete. Regizorul nu ezită să recurgă în mizanscenele sale la absolut toate mijloacele de expresivitate, inclusiv animație. Și tot el afirma că, până la urmă, a lucra cu Victor Rebengiuc sau cu o păpușă e, în esență, același lucru. E creație teatrală.