De curând a apărut în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom cartea lui Cristian Fulaș Am trăit, da despre viața lui Paul Celan. Scrisă sub forma unei lungi confesiuni epistolare adresata Gisellei, soția poetului, această dureroasă poveste a unei suferințe îndelungate și continuu tragice, este, după spusele autorului atât „un rezumat“ al vieții lui Celan cât și o suită cronologică a evenimentelor vieții acestuia și mai ales un punct focal al unei cronologii afective ghidată de memorie. Cartea lui Cristian Fulaș este traversată de un fior existențial ca o batere din aripi a unei ființe aflate sub povara îndoielilor și a lipsei vădite de sens a lucrurilor.
Dă-mi voie să pornesc de la acest fior care traversează cartea ta și să te întreb dacă crezi că se poate vorbi astăzi despre Paul Celan altfel decât însoțit de această emoție intensă, de această interogație asupra sensului lucrurilor?
La drept vorbind, măcar în scris, nu ar trebui să vorbim despre nimic fără emoție, fără să ne aplecăm – deloc superficial – asupra sensului lucrurilor. Trăiesc cu convingerea, rar mărturisită, că unul dintre scopurile literaturii e să fie emoție, dacă nu cumva literatura în realitate e doar emoție, doar un sentiment covârșitor care așază litere și cuvinte pe o coală fără să ne întrebe dacă ne place sau nu ce se întâmplă. Îl voi mai cita o dată pe Roth, nu strică: „Orice carte e o lungă scrisoare pe care scriitorul și-o adresează sieși“. Aș completa: o lungă scrisoare sentimentală, poate nu în ultimul rând pentru că stilul e emoție și în afara stilului nu există scriitură, tot ce e în afară e mâzgăleală și pierdere de vreme.
Cât despre Celan, emoția e intrinsecă. E în primul rând respectul datorat unui mare poet, iar respectul e emoție. Apoi lărgim unghiul, e emoția în fața victimelor Istoriei, e acel fior de oroare care ne străbate când fără să știm în mod direct ne amintim prin ce a trecut acest om. Cine știe, în cazul meu poate fi vorba și de o identificare, scrierea acestei cărți a venit într-un moment nefast al vieții mele și știu și eu destule despre imposibilitatea de a-ți jeli morții, despre moarte-ca-înstrăinare-fizică, dar să evităm aceste amănunte, sunt neplăcute.
Cum ai ajuns să te apleci asupra biografiei lui Paul Celan și să faci din ea o carte?
A fost inițial o discuție cu Adrian Botez, coordonatorul colecției de biografii romanțate de la Polirom. Mi-a trimis o listă de autori „liberi“ și a rămas să aleg. După câteva minute, instinctiv aproape, alesesem: Paul Celan. Marele poet Paul Celan, nu așa de cunoscut la noi, dar un om cu o viață ofertantă din perspectiva biografiei. Sigur că nu ofertantă în sensul pozitiv, ar fi prea mult să susțin așa ceva, dar atractivă, hai să căutăm alt cuvânt, evocatoare pentru un om în epoca lui. Epocă, așa cum știm, deloc minunată. Dar, probabil că mă voi fi întrebat dinainte, care epocă a fost una de aur? Nu e oare reflexul acesta de a căuta mereu epoci de aur tocmai protestul absolut împotriva prezentului, o acțiune de autoexilare și de refugiu într-un trecut idealizat tocmai pentru că prezentul e insuportabil? Pentru că, să fim cât se poate de sinceri, orice prezent e pur și simplu insuportabil și viața nu e cel mai minunat lucru din lume decât pentru cei câțiva care au în mai mare sau mai mică măsură acces la putere, pentru restul…
Cât despre carte, poate că de data asta n-am făcut-o eu. Cartea, obiectul numit carte, s-a făcut în siajul, în reflexul, în urma vieții omului Paul Celan. Pe el l-am urmărit mereu, nu neapărat opera lui.
Bănuiesc că abordarea unei asemenea cărți nu a fost ușoară și nici documentarea pe care a implicat-o. Poți să ne spui câteva cuvinte despre acestea?
Inițial, plecând din contractul narativ de bază, am tot căutat modalități de a scrie la persoana a III-a, oarecum din exteriorul subiectului propus. Nu mai știu de câte ori am ratat, ce știu sigur e că prin decembrie 2021 eram gata să mă declar învins. Ceea ce încercam eu nu se putea face, a scrie la persoana a treia despre Holocaust și sindromul de stres post-traumatic prin care trece o victimă era un lucru pur și simplu de nefăcut. În fond, cum faci să descrii din afară așa ceva? Sigur că te poți așeza în rolul istoricului, dar atunci trebuie să scoți din scrisul tău orice pretenție de literatură, de emoție. Nu-mi par capabil de așa ceva, nu eu. Cum spuneam, am fost la un pas să renunț (nu e nici o rușine în a renunța din când în când, sunt un mare campion al proiectelor ratate, oricum), până când m-a lovit ideea de a încerca să scriu și la persoana întâi. Ca și cum aș fi el, ca și cum aș scrie cu vorbele lui, cu inflexiunile lui. Ca și cum (iată!) aș putea în cele din urmă să fac ficțiune, adică să inventez ceva atât de nou încât să merite publicat.
Sigur că am citit mult, și aici nu pot sublinia destul rolul domnilor State și Hoișie, care m-au ajutat fără nici o ezitare să intru în detaliile vieții poetului. Cum ar fi fost cartea fără ei? Probabil mult diferită și cu siguranță nu în bine. Să-i considerăm deci autori morali, într-un fel au scris împreună cu mine, chiar dacă acțiunea în sine am făcut-o eu.
Titlul cărții tale funcționează ca un leitmotiv. Cum ai ales acest titlu? Legat de el, cum să înțelegem acest gând al lui Celan: „Încerc să spun faptele, încerc, atât cât mă pricep, să spun o istorie, o istorie făcută din oameni morți și oamenii vii – dar care e diferența, există vreo diferență? – împreună cu care am trăit și am gândit“.
Titluri am avut multe, unele atât de ridicole, încât mai bine nu mai citez nici unul aici.
Citind o monografie a lui Celan, mi-a sărit în ochi momentul când – aflat în vizită cu Giselle la o casă memorială a unui pictor flamand – el a notat în cartea de oaspeți a locului exact următoarele cuvinte: „J’ai vécu, oui“. Cum bine vedem acum, titlul nici măcar nu e originalitatea întruchipată, e pur și simplu traducerea unui gând fugar al poetului. Ce suntem în afară de ce am trăit? Mai suntem ceva, când eliminăm acest timp trecut care e memoria, memoria în toate formele ei? Am găsit în acea fulgurantă expresie esența oricărei vieți, esența oricărei spuneri-despre-viață care e biografia, autobiografia jucată de mine, în acest caz. Și m-am agățat de aceste cuvinte cu disperarea condamnatului, în fond de câte ori în viață avem șansa unui titlu atât de frumos, de câte ori câteva cuvinte fac o carte să fie mai mult decât este prin simpla lor prezență?
Legat de întrebare a doua, nu e citatul exact explicația celor câteva cuvinte? Ce trăim, în afară de fapte? Ce trăim, în afară de ce gândim? Mă tem că mult, mult prea puțin.
Refuzând cronologia brută a evenimentelor, cartea ta se apleacă asupra unor aspecte afective, intime, poetice și filosofice din viața lui Paul Celan. Îți propun să ne aplecăm asupra unora dintre ele. Primul este legat de Istorie. Scriu cuvântul cu majusculă pentru a-i reda tot recele său caracter și cum trece ca un tăvălug peste viețile oamenilor. Nu este acesta și sentimentul lui Celan, mai ales atunci când notează această frază teribilă legată de începutul deportărilor: „Ne-au omorât oameni ca noi“?
În general evit să-mi pun pe hârtie convingerile politice, dar ce zic eu, cred că formulez greșit, eu de fapt încerc să nu mă las furat de politică, să nu intru în acel carusel nebun care e lupta pentru putere într-o formă sau alta. Și, în fond, poate că citindu-i poezia trebuie să înțelegem că așa a ales și Celan să trateze istoria. Sigur că era conștient de ea, sigur că resimțea acut Catastrofa, Shoahul, dar reflexul lui pare să fie acela de a se scufunda în abstracțiune, în gândire, nu neapărat în faptele istoriei. Acel „Ne-au omorât oameni ca noi“ mi se pare un lucru esențial. E ceea ce trebuie să amintim întotdeauna, e lucrul care mă oripilează cel mai tare din istorie, anume că ne omorâm unii pe alții, că murim noi, cei simpli (printre noi și Paul Celan), că există impulsuri – pentru mine cu totul inexplicabile – care în anumite condiții ne împing să îi face rău celuilalt în numele unei idei politice. E adevărul cel mai cumplit al umanității, anume că suntem o specie capabilă de rău la modul infinit. Acei oameni din carte care într-o noapte hăcuiesc alți oameni, îi taie în bucăți cu topoarele, sunt imaginea acestui impuls oribil al umanității. Că e un rău mai mic sau mai mare, cert e că suntem capabili să îl facem. Și poate că întreaga noastră viață ar trebui să se îndrepte către un singur lucru, către a spune: „Am trăit, da, dar fără să fac rău“. Câți suntem capabili să spunem asta? Și nu, nu vorbesc neapărat de crime abominabile, de Holocaust, de războaie, poate că și răul mai mic pentru care ne găsim justificări e într-un fel la fel de atroce, pentru că îi facem rău celuilalt și prin asta îl facem să sufere. Nimic mai deprimant, când mă gândesc la oameni, decât acest gând: că suntem capabili să ne provocăm suferință și putem trăi cu asta. Terifiant!
Repere de spațiu și timp însoțesc reflecția lui Celan asupra Istoriei. Să le numim pe amândouă: 20 ianuarie 1941 este cel temporal; cel spațial este reprezentat de „un gard de sârmă ghimpată distanță, aceeași distanță care separă orice lagăr de restul lumii“. Cum să înțelegem aceste repere fundamental constitutive ale personalității poetului?
Soluția Finală. E, cum s-a spus de atâtea ori și cum el însuși o spunea, cel mai îngrozitor moment din istorie. Atunci când un grup de oameni a decis exterminarea unei întregi rase. Serios, nici nu știm sigur dacă acest cuvânt, rasă, e aplicabil, e măcar real, dar ei au decis în acea zi să extermine (să omoare, să e-li-mi-ne-fi-zic) un întreg grup religios. Argumentele sunt pe cât de halucinante, pe atât de cunoscute. Mă îngrozesc atât de tare, încât nu le voi relua aici. Cert e că lucrul (oricât de halucinant ar părea) s-a întâmplat. În istoria umanității e scrisă această dată: 20 ianuarie 1941. Și încă nu ne e rușine că suntem oameni, ceea ce e cel puțin bizar. Ar trebui să fim un pic mai reținuți, ar trebui să încercăm să înțelegem Răul și să îl evităm, dar uite că trăim în bucla unui Bine care face Rău de dragul unui Bine mai mare și asta pare să ne ocupe foarte mare parte din timp, e ironia istoriei care se repetă, amara ironie a morții celuilalt, fie ea și simbolică.
Cât despre „un gard de sârmă ghimpată distanță“, iată distanța dintre libertate și orice altceva.
Un altul ține de definiția pe care el însuși o dă a omului de cultură. Nu vorbim aici de aspectul etic, ci de condiția sine qua non a scriitorului: scrii despre el că nu există „un drum al culturii fără să aibă cunoștință de ce au făcut ceilalți oameni de cultură“. Cum ai construi aici portretul intelectual al lui Celan?
Celan chiar era un intelectual, în primul rând pentru că se ocupa numai cu asta. Era de meserie scriitor și traducător, lucru destul de rar în orice peisaj literar modern. Apoi, înțelegea foarte bine meritele celorlalți și încerca să construiască pe lucruri dinainte existente, conștientizând literatura dinaintea lui, interiorizând-o, transformând-o în altceva, dacă termenul e potrivit. De unde și seriozitatea demersului, încercarea de a da un nou limbaj al poeziei, de a ieși din biografic rămânând, totuși, în inima biograficului, pentru că, așa cum el însuși spune, nu se poate scrie ignorând o anumită dată din istorie.
Drumul lui era, încă este, unul eminamente cultural. Traducător al celor mai mari, tradus el însuși, exista în ceea ce Bloom numea cu termenul influență. Mă îndoiesc că îți poți dori mai mult ca scriitor, la urma urmelor, decât să intri în jocul influenței și prin el în jocul istoriei literare.
Scrisul ocupă, cum spui, un loc central în viața lui Celan. Iată mai multe nuanțe pe care te-aș ruga să le dezvolți: „scrisul e memorie, are forma unei fugi“; „poemul e întotdeauna legat de o dată, de un eveniment, de ceva cât se poate de palpabil, de lucruri fizice și de întâmplări ale lumii reale“, contrar a concepției heideggeriene asupra scrisului.
Aici, cu scuzele de rigoare, nici măcar nu mai știu dacă nu cumva m-am descris și pe mine și dacă nu cumva incluzându-mă și pe mine în istoria lui Paul Celan am intrat eu însumi într-un joc destul de riscant, acela al definirii scriiturii. Riscant pentru că e întotdeauna imposibil, pentru că trăiesc convins că la sfârșitul vremilor nimeni nu va reuși să definească în mod limpede acest termen atât de simplu, scriitura. Memoria are forma unei fugi pentru că mereu revine la teme centrale și le dezvoltă și le reia și aceeași memorie trăiește în afara noastră și în afara timpului, abia de aici putând începe o discuție despre estetica pură, fără istorie. În același timp, heideggerianul „originea operei de artă este arta“ va supraviețui necondiționat oricărui secol, contrazicând net orice estetism izolat. Poate că lucrul cel mai fericit cu putință e că nu putem răspunde anumitor întrebări. Nu știm ce e arta. În momentul în care ne despărțim de actul artistic un zeu binevoitor ne dăruiește uitarea și nu mai știm ce e arta, ea devine uitare permanentă și reamintire subită imediat ce ne așezăm din nou în fața ei. Poate că arta e practica artei, nu știu, e mai bine că nu știu.
Ce să spunem de sentimentul tragic al lui Celan de a fi „poet în limba călăilor mei“?
Când a ales să își scrie poezia în limba germană, când limba germană l-a ales pe el, cel mai probabil a știut că va trăi în inima unei tragedii. Refuz să cred că nu a știut asta, că și-a imaginat vreo clipă că va reuși să depășească această traumă. E posibil să mă înșel, desigur, dar e părerea mea. Și totuși i-a ieșit magistral și vreau să cred că într-un fel a depășit trauma. Nu complet, traumele nu pot fi depășite, în cazul acesta nu există uitare și nici nu cred că e cazul să existe, dar măcar parțial a depășit-o. Și poate că a făcut-o în modul cel mai simplu cu putință, anume confruntându-se cu monștrii și călăii care-i populau mintea.
De la sentimentul vinovăției, Celan traversează stări din ce în ce mai grave ale depresiei și ale fricii, până la gestul final. „Trăiam ciclic, parcă în afara timpului“ – mărturisește el. Ce ne poți spune despre ființa acestui om răvășit de durere și boală? Dar despre întrebarea esențială pe care experiența sa de viață i-o pune întotdeauna în față: „mai exista pentru noi posibilitatea de a deveni oameni“?
Trebuie să mă repet: un lagăr e un lagăr e un lagăr. Moartea e moarte e moarte. Lucrurile acestea nu se vindecă, nu se șterg, poate în timp se atenuează, dar atât. Un om care a fost în lagăr și acolo a aflat despre moartea părinților săi care erau într-un alt lagăr nu poate trece peste asta, nu poate depăși experiența. Procesul e în esența lui ireversibil și întrebarea aceasta, pe care dumneavoastră o vedeți ca esențială, rămâne. Să o repetăm: mai există posibilitatea de a deveni om? Sigur că eu nu pot răspunde, nu am trecut prin asemenea experiențe și nu pot spune cum a fost, dar pentru Paul Celan e foarte posibil ca deteriorarea psihică să fi început chiar atunci. Nu avem un răspuns, e un lucru destul de cunoscut că Eric Celan, fiul său, nu e foarte generos cu informațiile despre starea medicală a tatălui său și cred că bine face.
Nu aș vrea să închei fără a sublinia că, deși am urmat în linii destul de exacte evenimentele cunoscute din viața lui Celan, unele lucruri, printre care și evoluția stării lui psihice, țin mai degrabă de cuvântul „romanțat“ din sintagma „biografie romanțată“. Știu o seamă de lucruri despre sindromul de stres post-traumatic și le-am folosit în carte, însă acest lucru nu înseamnă și nu trebuie să însemne că știu exact care a fost situația. Și poate că e mai bine așa, poate că Wittgenstein are în continuare dreptate: „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă“.