Cronică de carte  -  Mihaela Pascu-Oglinda  -  

Între 19 și 25 septembrie 1918 are loc bătălia de la Nablus din care ies victorioși britanicii, iar otomanii și germanii se retrag. La 31 octombrie, în același an, este înfrânt Imperiul Otoman, iar Administrația Teritorială Britanică și Franceză în Teritoriile Inamice Ocupate începe să își desfășoare activitatea în teritoriile otomane, inclusiv în Palestina și Siria. Aceasta este pânza tratată, pregătită pentru romanul istoric Parizianul, semnat de Isabella Hammad, inspirat din povestea de viață a propriului ei străbunic.

Cu patru ani înainte de aceste eve­nimente, tânărul Midhat Ka­mal pleacă la Montpellier pentru a studia medicina, încurajat și, mai ales, direcționat de tatăl său, negustorul Kamal din Nablus. Dacă acasă conștiința națională a palestinienilor capătă nuanțe din ce în ce mai accentuate, Midhat își dă seama cât de diferit este văzut în cadrul european, cât de nelalocul său se va simți în foarte multe situații, cât de mare va fi șocul când va descoperi că tatăl lui Jeannette – franțuzoaica pe care se hotărâse să o ceară în căsătorie – îl studiază ca pe un „creier primitiv“, nicidecum ca pe un tânăr student la Medicină.

Va părăsi Montpellierul și va petrece câțiva ani în Paris, dedicat studiilor de istorie la Sorbona, dar mai ales unei vieți care nu mai ținea cont de normele stricte ale educației primite până atunci. Descoperise „emoția pură de-a exista“ în timp ce va continua să simtă, de-a lungul întregii vieți, că „ființa sa e separată de ceilalți“. Orgoliile masculine și rivalitățile sunt nelipsite în cercurile de prieteni, în vreme ce contextul politic internațional devine din ce în ce mai tensionat.

Un om care nu se regăsește niciunde

Isabella Hammad se înarmează cu instrumentele romanului istoric și ale celui realist în același timp, dovedind că prezentul poa­te oferi astfel un tur de forță celor care își doresc să descopere istoria și tumultul începutului de secol în jurul mișcărilor naționale palestiniene și siriene. Totodată, istoria de viață a lui Midhat arată zbuciumul în care e aruncat un om care nu se regăsește niciunde, un om care are nevoie de puncte fixe pentru a se convinge pe sine de faptul că toate drumurile l-au condus până la acel moment: mai întâi, dragostea sa pentru Jeanette și, mai apoi, căsătoria cu Fatima când va crede că „dinaintea lui se întindea un zid trainic, temelia unei case“. Avea nevoie, de fapt, de rădăcini, de un acasă pe care să îl simtă stabil sub picioare, de un loc al său de care să nu se poată desprinde. Nablusul, acest oraș „numai miresme și sunete, suflul vânturilor între munți“, va fi doar parțial căminul mult visat, căci va fi și loc de zbucium, locul descoperirii care îl va arunca în cele din urmă într-un spital de psihiatrie.

„Parizianul“ Midhat e un străin printre ai lui și un străin printre alți străini, un om care va rămâne mereu „un străin incapabil să exprime ce vrea să spună, rătăcit în multiplele înțelesuri ale limbii“, nevoit să inventeze po­vești pentru a juca un rol în lumea bărbaților, convins că e nevoie să devină un „bufon dră­gălaș“ cu „farmecul disimulării“ pentru a cuceri femeile. E purtat prin viață de datoria pentru tatăl său, iar viața lui interioară primește crun­ta lovitură când tatăl îi moare înainte de căsătorie, când Midhat va recunoaște că se căsătorea pentru acesta.

Inventându-și roluri, datorii, convingându-se de neadevăruri, va descoperi că a ratat sensul vieții odată cu scrisoarea de la Jeanette, ascunsă timp de douăzeci de ani, cea în care aceasta îi scria să se întoarcă în Franța. Dacă pentru alt­cineva acesta ar fi fost punctul în care ar fi abandonat totul și s-ar fi întors la prima mare iubire, pentru Midhat e, în schimb, momentul în care se prăbușește în sine, tot ce ridicase până atunci dispare ca un fum, rațiunea de a exista se fărâ­mi­țează ca un castel de nisip. Trăise, mai bine de jumătate de viață, convins că alesese calea cea bună, ușurat că luase altcineva deciziile importante, mințindu-se că, într-o oarecare măsură, era și el propriul său stăpân.

Tragediile devin personale

În același timp, în 1935, „în Nablus se răspândise teama și, odată cu ea, reaua-voință“, iar „degetul îndreptat spre dușman se ridica neîndurător spre trădătorul de alături“. Într-un context tensionat, mulți pun conflictele și răzbunările pe seama deochiului sau a farmecelor, inclusiv incendierea magazinului ridicat de la zero de Midhat. Comunitățile se dezbină, tragediile devin personale, iar granița dintre politică și religie își pierde contururile din ce în ce mai tare. Un citat din Montesquieu, în miezul acestui roman, devine emblematic: „Mișcarea oamenilor este întotdeauna ori prea lentă, ori prea năvalnică. Uneori, cu o sută de mii de brațe răstoarnă totul înainte, alteori, cu o sută de mii de picioare, abia se târăsc, asemeni insectelor“.

Istoria se reorânduiește și prinde, ca de fiecare dată, la mijloc, destine pe care le frânge sau le deformează pentru totdeauna. Preotul Antoine devine informator, i se cere de către adminis­trația civilă britanică să identifice sau să transmită știri despre orice persoană pe care o suspectează că ar fi, conform listei, „naționalist, profrancez, antibritanic, antisionist, supus“.

Parizianul Isabellei Hammad e un roman al destinelor frânte, al dezrădăcinării, al istoriei concrete care zbuciumă ființa până în miezul său fragil. Sunt atent țesute, pe marginea marilor teme, dantelăriile fără de care romanul nu ar fi la fel de impresionant în jocul său clasic. Iubirea pentru Jeanette, micile pilde inventate de Midhat, scenele de familie, toate armonizează rezultatul final al unui demers distins în 2019 cu Palestine Book Award.

Fiul rătăcitor se pierde pe sine

Realitatea fiului rătăcitor se contorsionează, din tot ceea ce cu­noștea până la aflarea adevărului pare că nu mai rămâne nimic: „poate că în tot acest timp el umblase ca prin somn, golit de trecerea zilelor care se repetau și se risipeau, de familie, de magazin, de alte mărunțișuri care absorbeau timpul așa cum orezul absoarbe apa“.

Ieșirea din spital, cu sprijinul Fatimei, după ce își revine, se face abia în momentul în care „invazia trecutului nu-l mai îngrozea atât de mult“. Trecutul însemna posibilitatea unei alte vieți, dar mai ales a unui Midhat diferit, autentic, regăsit în sfârșit. Însă este un trecut imposibil, de nerecuperat. Rătăcirea între cele două lumi nu poate fi recuperată, viața interioară va purta răni de nevindecat. Lecțiile individului sunt lecțiile istoriei unei națiuni.

O voce tânără, Isabella Hammad propune un exercițiu la un nivel înalt. Riscă printr-o ambiție nemăsurată, dar dovedește, în cele din urmă, că are de partea sa toți laurii victoriei. Romanul său por­nește la drum cu premisele unei construcții complexe, urmând re­țetele clasice și realiste, demonstrând, în același timp, că înglobează o temă prezentă și esențială. Conflictele lumii actuale sunt o consecință clară a celor neîncheiate încă de acum o sută de ani, a unor jocuri de putere care aruncă zarurile și în ziua de azi.

Isabella Hammad, Parizianul, traducere din limba engleză și note de Sînziana Dragoș, Polirom, 2022