In fine, sa revenim. Deci cine-i Peter Mayle? Un englez nascut in ’39, truditor ani buni in publicitate, bintuind lumea in lung si-n lat, de la Londra la New York. Pina cind, prin anii ’70, descopera precum Columb America un tarim de vis din sudul Frantei. Acolo, in tinutul Luberon, i se pare ca a gasit raiul. Asa ca investeste ceva lire si-si cumpara o mas, adica o ferma straveche, intre Bonnieux si Menerbes. Povestea asezarii englezului in satucul provensal devine un roman de naprasnic succes, cu grabire tradus in 17 limbi: Un an in Provence. Om harnic, dar si cu umor, englezul se pune pe lucru si da lovitura, foc cu foc, pe piata literara, dar si pe cea imobiliara. Dupa Din nou in Provence, Fericirea in Provence, Hotel Pastis destinul ii e pecetluit. Ajunge bogat si celebru. Iar de-atunci, hoarde de turisti englezi, americani, danezi, japonezi dau buzna-n fiecare vara nu doar sa-i vada ferma, ciinii, nevasta, vecinii, ci si sa cumpere intr-o veselie case-n Proventa. Asa ca, de cum incepe vacanta, Peter Mayle isi ia talpasita si pleaca hat in Long Island, sa-si regaseasca linistea si sa scrie romane despre Luberon. Mi-ar placea? Oarecum. Mai ales pentru casa unde mi-as aduce in fiecare vara toti prietenii. Si poate pentru avintul de la masa de scris, care, zice el, i-a venit de la soare, caldura si de la bucuria care pluteste pretutindeni in aer.
Dar n-am casa-n Provence si nici talent sa scriu un roman. Tot ce-am putut face in cele zece zile de vis pe care le-am trait la Espace Van Gogh din Arles a fost sa iau zilnic cite-un egoprozac si sa tin, prin urmare, jurnal. Din el o sa spicuiesc pentru domniile voastre cite ceva. Nu inainte insa de-a va indesa sub ochi un snopisor de cugetari pe tema bucuriei, caci sper c-ati deslusit deja ca ea si numai ea da ghes rubricutei cu titlu de telenovela. Asadar: daca v-as intreba cum arata pentru voi starea de bine – nu zic absolut, pentru ca poate nu ni-i dat aici, pe pamint, dar de bine-bine – dupa care tinjiti sau pe care ati trait-o, ati fredona fiecare alta melodie. In mare, intruchiparile binelui s-ar prea putea sa semene. Dar, scrutate la amanunt, ar aparea puzderie de forme. Iaca una din ele, adica varianta mea personala de rai, asa cum l-am gustat ca pe-o gradina dulce in vara asta la Arles si in imprejurimi. M-a zvirlit de-a dreptul in al noualea cer ceva la fel de imbatator ca minunatia privelistilor, lumina stralucitoare si aroma de ierburi: bucuria oamenilor.
Despre ea as vrea sa scriu, pentru ca acolo, in Provence, mi-a fost dat sa ma bucur non-stop de bucuria altora, ba chiar si de a mea. Era o bucurie la patrat sau la cub, care mi-a dat energie cit o centrala atomica si-o febra musculara la muschii fetei de atita ris si zimbit. Sa nu uit insa a strecura ideea de baza ca, in ce ma priveste, n-aveam nici cel mai mic motiv de frenezie. Dimpotriva. Caci chiar despre privit ar fi vorba. Cu umor negru, sa spun doar ca nu ma vad bine in viitor. Ba chiar, la propriu, deloc. Si-atunci adaug pentru cei pe care veselirea ca proasta-n tirg ii calca probabil pe nervi: cind sinteti abatuti, deprimati sau disperati, chiar daca starile astea-s mai trendy decit zglobiosenia si-n viata, si-n arta, chiar daca n-aveti pofta de mutrele voioase ale altora, dati-va brinci pe dinlauntru si bucurati-va de bucuria lor. Si, daca puteti, fiti alaturi. Intrati in joc. Eu asta am facut.
Numai asa am inteles, pe strazile de la Aigues-Mortes, de ce o cetate intreaga, imbracata cu mic cu mare ca acum 800 de ani, danseaza si cinta ca-n transa pe versurile lui Rudel si de ce neconsolatul trubadur a murit totusi ferice. Si cum a reusit Van Gogh sa biruie peste 300 de lucrari, capodopera dupa capodopera, in numai 15 luni de sedere la Arles. Si cum te poate smulge din amorteala, ca intr-un Nou Orleans, jazzul pe care-l cinta un tip in frac la pianul alb pe roti de cauciuc tras printre terase de un clovn. Si de ce pepenii cei mai buni din lume sint la Cavaillon, iar lavanda adevarata – doar la distileria familiei Lincele. Si cum se face ca traducatorul lui Proust in persana vine doar la Espace Van Gogh sa trudeasca la Flaubert, Celine, Hugo Pratt. Si de ce, macar o luna pe an (august, daca se poate), mi-ar placea sa fiu Peter Mayle. O sa primiti raspuns la toate saptamina ce vine.