Construieste un discurs coregrafic incendiar, politic, in care puterea si violenta nasc monstri. Imbracati in negru, patru dansatori (doi barbati, doua femei) se misca la inceput relaxat. Tipetele lor taie tacerea. Incet, incet strigatele se transforma in incantatii. Dumnezeu exista… e un spectacol hipersenzorial, extrem fizic. Sharifi produce si creste dezordinea pina cind fiecare miscare devine o deflagratie. Dansatorii asaza in spatele unei camere de filmat puse pe un trepied bucati de hirtie pe care sint scrise texte (extrase din Despre Violenta – Hannah Arendt, Nietzche, Handke, Barthes) proiectate pe un ecran. Ecranul tremura, cuvintele devin usor ilizibile atunci cind sariturile se intensifica. Limbajul se deterioreaza, isi pierde autoritatea poetica si politica in momentul in care violenta irumpe. Cuvintele slabesc si se transforma in umbre.
Sharifi are un simt al coliziunii contrastelor care functioneaza la toate nivelurile spectacolului. Strigatele dansatorilor ajung, in final, gingurit de copil. Miscarile agresive se detensioneaza si se scurg letargic pe podea. Acumularea de frici si zgomote sfirseste intr-o secunda de inocenta sonora.
Cu pistolul la timpla
Gestul de a calca totul in picioare, de a pastra o pozitie de permanenta ofensiva prin inclestarea pumnilor ca si cum fiecare dansator s-ar pregati de un ultim box cu istoria, salturile cu genunchii la gura, dezechilibrul intentionat pe fundalul unor zgomote care par sa anunte un cutremur si caderea brusca acutizeaza amenintarea care pindeste fiecare miscare. Corpurile actioneaza ca si cum ar avea un pistol la timpla. Alearga, inconjoara scena haotic, se prabusesc. Repeta acelasi scenariu al terorizarii si scurtei eliberari. Constiinta pericolului iminent potenteaza starea de alerta. Corpurile musca din violenta pina cind ultimele ramasite de umanitate zvicnesc. Sharifi accelereaza dement viteza de ardere a corpurilor, dupa care frineaza si opreste turatia motorului impulsiv.
Sharifi creeaza o coregrafie a urgentei de a rezista potentialului distructiv si de a reactiona atunci cind esti doborit la pamint, chiar daca din corp nu mai ramin decit „aschii” de miscare. Tensiunea pauzei si motivul umbrei sint esentiale in Dumnezeu exista…
Panica si acalmia, timpul terorii si timpul plinsului sint alternate dramaturgic cu pauze de respiratie in care corpurile se linistesc pentru a se pregati de o noua runda de lupta. Pe cele trei bucati de pinza alba care ii inconjoara, dansatorii isi privesc umbrele, se apropie si se indeparteaza de ele ca si cum si-ar cauta ecoul prezentei. Acoperit fantomatic cu o pinza neagra, unul dintre dansatori reia in oglinda miscarile altuia. Un corp invizibil si un corp vizibil se iau la intrecere incercind sa stabileasca ierarhii. Jocul politic si suprematia sint mereu active. Fie si numai spectral.
Discursul politic e, pina la urma, un edificiu al umbrelor, al inconsistentelor retorice care fanatizeaza si manipuleaza, al contururilor alunecoase. Umbra e urma care bintuie istoria. Urma uda a corpului intins pe jos ramine pina la sfirsitul spectacolului. O vezi uscindu-se in fata ta si te-ntrebi la final daca a fost vreodata acolo. Timpul a sters-o mai repede decit ai fi crezut.
Dumnezeu exista… investigheaza mecanismul de producere si reproducere a impulsurilor violente defulate si atipite intr-o societate a spectacolului explodat. E o mostra de dans politic care expune o comunitate la politica agresivitatii. Spectacolul lui Sharifi traieste intre amenintare, paranoia controlului si umbre cotidiene.
––––
Rizzi suprapune blaturile iluziei
Anthony Rizzi e un dansator-actor giumbuslucar (uneori prea mult clovn) trecut prin scoala lui Forsythe, un performer care isi submineaza rolurile cu aceeasi abilitate cu care si le asuma. Snowman Sinking, spectacol pe care Rizzi l-a jucat la inceput cu mama lui, e un fel de bucatarie a iluziilor. Performerul transforma iluzia intr-un material palpabil, intr-o fisie de hirtie mototolita, pe care o vezi cum devine foaie perfect intinsa, pentru ca, intr-o secunda, sa se ghemuiasca la loc. Rizzi se joaca cu intretinerea, extinderea si destinderea iluziei optice.
Cind intram in sala, performerul e deja pe scena. Aranjeaza bucatile de hirtie imprastiate pe jos, ne cere o bomboana, ne invita sa mergem sa facem pipi pentru ca spectacolul tine cam trei ore. Nici vorba! Rizzi glumeste. Snowman Sinking alterneaza dialogul cu publicul cu scurte poeme proiectate pe ecran si cu dans care sparge conventia instituita. Rizzi fenteaza strategia fiecarei conventii cu care jongleaza. Intra in costumul de om de zapada, sta ce sta, iese din coperta personajului si danseaza.
Ne spune cum se sterg japonezii la fund, cum o batrinica vieneza i-a stricat bicicleta, face misto de criticii care vor, de fiecare data, sa gaseasca un fir rosu, un „despre ceva” foarte concret, apoi povesteste cum fostul lui iubit a vazut-o inainte de o prezentare de moda pe Linda Evangelista spunind in fata oglinzii: „Eu sint Linda Evangelista”, „Eu sint Linda Evangelista”. O prezinta pe una dintre cele mai importante actrite ale underground-ului american – Penny Arcade, care recita si danseaza bezmetic, apoi comenteaza parodic ce vedem pe un ecran. Barbati care intra intr-o camera si se dezbraca privind permanent inainte ca si cum ar fi filmati. Iluzia nuditatii spontane este o inscenare, la fel cum filmele porno in care actorii gem durerea sau placerea au la baza trucarea senzatiilor autentice. Rizzi suprapune blaturile iluziei. Podeaua din foi de hirtie se ridica si devine panou in fundal. Hirtia e una dintre resedintele temporare ale iluziei. In final, cuvintele proiectate pe ecran se incolacesc unele peste altele si dispar. Iluzia a luat o pauza.
Dar vreau sa va spun ceva: nu toata lumea a aflat ca Mos Craciun nu exista.