Aproape jumătate de an i-a trebuit dublului CD E Pluribus Unum – Organic Noise Experiment (2021, O.N.E. Records) să ajungă din Canada la mine. Și precizez: exemplarul fizic, pentru că fișierele audio, primite de la autor grație internetului, le-am ascultat mai de mult. Dar una e să asculți la niște difuzoare minuscule, pitite printre cărțile de pe birou, alta e să te răsfeți dinaintea unor boxe masive, fabricate pe la jumătatea anilor ’80.
Cine știe, cunoaște; cine nu, să facă un efort să afle! Fiindcă eu, orice aș scrie despre muzica inscripționată pe discurile astea, nu voi putea să explic îndeajuns. Iar îndemnul nu are vreo conotație de superioritate, de atitudine suficientă, tipică tipilor „cu bani“, ci ține de realitatea prozaică: muzica rock trebuie ascultată pe scule adecvate. Altfel, dintr-un imn iconoclast, devine un moft degrabă hipsteric.
Oprind divagația și repornind audiția, în cazul discului O.N.E. trebuie spus cât se poate de clar că elementul cel mai spectaculos din conținutul celor 26 de piese (aproximativ două ore de rock’n’roll) este chitara bas. Or, să asculți un bas rock pe-o jucărie de plastic (fie și-un sistem 2.1) e ca și cum ai admira cu ajutorul ochelarilor VR frumusețea fetelor prezentate de Dan Boerescu în șarmantele sale postări internautice. Chitara bas este carnea unei piese rock: nu se vede, fiind acoperită de pielea chitarei solo și pletele vocalistului, dar se simte când pui mâna (dacă ai pe ce!). Circulă o vorbă în lumea rockerilor: basistul trebuie să știe muzică, altfel formația o lălăie. N-am competența necesară să confirm, dar constat că orice trupă cu un basist valoros reușește să compună și să lanseze piese de-o voluptuoasă consistență, grele ca un cocktail din alcooluri dulci și uleioase. O piesă împănată de un asemenea bas alunecă pe țeava receptării precum lichiorul de banane amestecat cu miez de lămâie și colorat cu precipitat de coca: arde și răcorește simultan. N-ați încercat așa ceva? Nu vă sfătuiesc să îndrăzniți!
Toți iubitorii de rock români (și canadieni!) știu bine că Marius Luca, alintat și azi Bubu, este un foarte bun și capabil muzician, ale cărui performanțe spectaculoase depășesc zona de a(fe)cțiune a basului electric. Virtuozitatea lui chitaristică este întrecută doar de dorința de autodepășire și de curiozitatea nestăpânită pentru domenii noi ale tehnicii audio, fapt care îl ajută să progreseze în procesarea sonoră a partiturilor compuse.
Ca un meșter lutier din Cremona medievală, Marius Luca lucrează ani de zile asupra compozițiilor sale vechi și noi, cu migală și dragoste, neîndurându-se a lăsa vreuna la voia întâmplării. Asta face ca șlefuitele piese, pe care le cunoști parcă de-o viață, să sune de fiecare dată surprinzător de proaspăt, aerisit, antrenant.
Am încercat să pun în funcțiune scutul meu antirocketic, doar-doar voi opri tirul dezlănțuit de proiectilele intens muzicale lansate de O.N.E.-tatea slujită numai de doi servanți: Marius Luca, voce, bas, 12 coarde, muzicuță, și Louis Doré, tobe, voce și percuție. Mi-a fost peste poate. O.N.E. face cât o divizie aeropurtată, capabilă să biruiască un stadion de fani întărâtați. Secvențele de aplauze inserate pe disc sunt meritate din plin, chiar dacă realitatea lor e jucată.
Jocul este un ingredient pe care Marius Luca îl folosește cu lăudabilă știință. Jocuri de cuvinte în titlurile pieselor, jocuri de pronunție a versurilor în română, engleză, franceză și maghiară, jocuri de citate muzicale și alte chițibușerii delicioase, ca un fel de fursecuri transilvane oferite fanilor cunoscători de istorie – adică de rock. Și pentru asta îi mulțumim compatriotului nostru strămutat în Canada, un cetățean al lumii, care n-a uitat de unde vine, știe încotro merge și vrea să mergem împreună: All for O.N.E.!