Roberto Bolano face parte din acea familie a scriitorilor sud-americani careia i-as aseza ca parinte fie pe Sabato, fie pe Casares… Adica factiunea irationalului controlat, nu pe cea patronata de Borges si fratii sai, gasca unde l-a inghesuit critica americana. (Citatul cu Borges care n-ar fi refuzat sa scrie Nocturna in Chile e delicios… imi vin in minte exemple pe acelasi calapod al non-refuzului virtual: nici Dan Mircea Cipariu nu cred ca ar fi refuzat sa scrie Animale bolnave, problema sta altundeva. Ma rog, asa cum stiu foarte bine, adevarata critica americana nu prea se intilneste pe la cotidiene, asa cum nu o face nici in Romania.)
Bolano mai are un referent, unul extrem de important din punctul meu de vedere: Graham Greene. N-am mai intilnit pina la el aceasta tensiune pur „catolica” intre vinovatie si „forma”, intre idealul (auto)impus si putreziciune. Naratorul lui Bolano, preot catolic, poet si critic literar, e martorul, super-intelectualizat, super-sensibilizat, super-subiectivizat al unei epoci absolut ciudate, cum Europa n-a vazut. E America de Sud a instaurarii lui Allende, e America lui Pinochet, un continent fotografiat prin ochii unui membru al Opus Dei nu foarte convins de misiunea sa pre pamint.
Pina aici nimic deosebit. Nimic deosebit, daca nu iei in seama vertijurile care intervin atunci cind cel mai mare critic literar al „momentului Chile” ii pune mina pe cur (strecurind-o sub sutana, nota bene), cind doua taranci il surprind pe mosia aceluiasi Farewell si sint gata sa se spovedeasca, pline de o veneratie maculata de propria uritenie, neluind in seama accesul absolut necatolic de ris care-l cuprinde pe parintel, vinatoarea de soimi care stirpesc porumbei cacatori de biserici in batrina Europa… Daca naratorul lui Bolano face totul pentru a mentine aparentele, primele sale reactii (intotdeauna intelectuale, de o febrilitate cazuistica, daca pot spune asa) submineaza mereu intentiile initiale.
Naratorul lui Bolano comprima, calitativ, destula tensiune pentru 6 romane, insa o epuizeaza in 130 de pagini. E un roman arhitectural, al muzicii inghetate care, pe linga a reflecta „indeciziile” unui preot catolic, poet ratat si critic literar, mai reuseste sa proiecteze si citeva instantanee extrem de reusite ale unor literati chilieni, printre care… Neruda. Neruda pre si post Nobel. Nu c-ar fi mare diferenta, dat fiind ca evenimentul l-a prins in plin cancer. Un Neruda absolut sters, rasarind in principal din propria reflectie in ochii unei intregi turme de tutari.
Unul dintre marii melancolici ai secolului trecut
Bolano e – a fost – unul dintre marii melancolici ai secolului trecut, unul incurabil, unul dintre cei care se consuma fara indoiala, pina la intilnirea cu Mere Merencolie, cu mare usuratate. Parintelul lui Bolano face parte, voit ori nu, din galeria blestemata a lui Pontormo, pictorul manierist care se urca in pod pentru a se izola de… Bronzino, singurul sau prieten. Simetric, parintele Sebastian Urrutia Lacroix cauta, in toate punctele-cheie ale existentei sale, tovarasia monumentalului critic Farewell, desi apropierea acestuia ii face rau.
Sinistru-uimitor ramine episodul care uneste un poet-diplomat chilian si pe Ernst Junger (in timpul razboiului, purtind hainele Wehrmachtului), episod in care ocupantul Parisului pe nume Junger (da, il stiti din, partial, jurnalele care acopera aceasta perioada linistita din viata autorului Falezelor de marmura), doi diplomati pe care o discutie canalizata de cognac ii arunca la mile intregi de razboiul care-i desparte sau ii apropie (depinde de perspectiva, dragul meu Watson): nazistul-umanist Junger devine si uman in prezenta unui pictor guatemalez suprarealist de inspiratie simbolista (asta ca sa vedem ca baietii de la rechizitii simpatizau si cu artistul, nu doar cu opera). Nu, bineinteles ca Junger n-a rechizitionat, doar era un erou al primului razboi… a propos, nu cunosc roman care sa bata Pe falezele de marmura. Iata ca un cultivator de rosii nazist poate sa fie genial. Si nu numai Falezele… , ci chiar faptul ca Falezele… anunta venirea unui cataclism din care chiar autorul romanului nu se poate sustrage.
Mai sint acolo molosii, susura viperele, Mamica stie sa te fereasca de Rosii infectate, taticul Junger stia tot, era Erou in primul razboi mondial. Mai sint acolo albinele, lasa-ma sa visez… dealurile pazite de privirea Taticului, Junger stie ce spune, acolo unde Orwell isi foloseste imagintia (anticipind), el STIE…
Ce-l desparte pe preotelul lui Bolano de Greene e tocmai faptul ca nu se investigheaza, ci intra fara lupta in galeria deschisa de Durrell: e un pacatos care-si va purta coroana cu tot ce incumba ea – eminamente spini. Secta pacatosilor are inca un membru. Daca preotii lui Greene stiu sa construiasca un roman din pendularea lor „catolica”, Bolano anuleaza treaba asta pur si simplu plantind-o in alt continent si in alta sensibilitate, una a catolicismului impus, exportat intr-un continent „tinar”, gata de a fi colonizat, „moralmente vorbind”.
Nu pot sa nu retin, desi poate parea penibil, momentul in care marele critic isi pune paideia in aplicare, clipa in care mina sa poposeste pe crupa tinarului preot… nici felul in care amintirea obscurului trubadur Sordello se va lega, in memoria afectiva a viitorului poet, de primul contact cu Marele Critic.
Un roman pe care Borges si-ar fi dorit sa-l scrie
Bolano face parte din familia selecta a manieristilor: pentru el e mai important sa retina un rasarit reflectat intr-o lama de ras decit o revolutie sud-americana. Proza lui e, slava Domnului, destul de departe de realismul magic pe care-l cunosc pina si televiziunile, dar aduce cu ea o nuanta sinistra pe care doar in Pedro Paramo am mai intilnit-o (da, un realism magic de inceput, destul de tinut in friu si de controlat intelectual pentru a nu cadea in smircurile realismului magic mainstream).
Si, ca ironia sa desfiinteze absolut totul din constructia fragmentata si inutila care e viata parintelui Urrutia Lacroix, acesta primeste misiunea de a tine 9 lectii de marxism lui Pinochet si gastii lui, baieti sirguinciosi, cu pixuri si carnetele: de fapt, nu Urrutia e cel care da lectiile, ci parintele Ibacache, pseudonimul criticului literar (Urrutia isi pastreaza numele real pentru o eventuala opera lirica de natura religioasa pe care o va da la „maturitate”).
Un roman exceptional, pe care Borges nu ca „ar fi fost de acord sa-l scrie”, ci cred ca si-ar fi dorit sa-l scrie. Ma intreb daca ar fi putut.
Roberto Bolano, Nocturna in Chile,
Editura Curtea Veche, 2008