Trendul il reprezinta filmele inspirate din realitate. De ce ai ales sa debutezi cu un film despre rezistenta din munti?
Nu am ales neaparat sa debutez cu acest subiect. S-a intimplat, pentru ca filmul cu care mi-ar fi placut sa-mi incep cariera in lungmetraj n-a primit finantare de la CNC. Povestile despre grupurile de partizani din Romania am inceput sa le citesc acum patru ani, indemnat de domnul Mihai Constantinescu, vicepresedintele AFDPR, si de producatorul Titi Popescu, de la Filmex. M-au atras la povesti demnitatea acestor oameni si curajul lor. M-a speriat insa, e adevarat, amploarea fenomenului, in ciuda unor opinii despre care am luat cunostinta in ultimii ani, conform carora n-a existat nici un fel de rezistenta armata anticomunista in Romania. Dimpotriva, cred ca a existat o astfel de miscare de rezistenta, ba cred ca a fost una dintre cele mai longevive miscari de rezistenta din Europa. Cit despre sprijinul acordat de oameni luptatorilor, da, cu siguranta ca n-au primit tot sprijinul de care aveau nevoie, dar nu se poate spune ca n-au fost ajutati. Gruparile de partizani, in cele mai multe dintre cazuri, au fost distruse din pricina tradatorilor. Faptul ca azi sacrificiile le sint minimalizate mi se pare trist. Nu mi-am propus sa idealizez anii pe care acestia i-au petrecut in munti. Dimpotriva, cred ca singura modalitate onesta de abordare a acestui subiect trebuie sa includa si bunele, si relele. Au avut si ei pacatele lor. Au fost niste oameni obisnuiti obligati sa ia niste decizii neobisnuite. De aici controversele.
Cum te-ai documentat pentru scrierea scenariului? Ce ai citit, ce locuri ai vazut, cu ce oameni ai stat de vorba?
Am citit tot ce am gasit tiparit in legatura cu acest subiect, am vazut documentare legate de lupta de rezistenta, am fost sa vad inchisori comuniste, am citit arhivele publicate ale Securitatii si memorialistica publicata de unii dintre supravietuitori sau de rude ale acestora. Ma refer la memoriile lui Ion Gavrila Ogoranu, la cartea Ioanei Raluca Voicu Arnautoiu (fiica lui Toma Arnautoiu si a Mariei Plop), la marturiile Elenei Arnautoiu, sora lui Petre si a lui Toma, la marturiile Elisabetei Rizea si la multe altele. Am evitat sa ma intilnesc cu supravietuitori.
De ce?
Atita timp cit am luat contact cu experientele acestor oameni din carti, am decis ca asa trebuie sa ma si exprim, adica fara influente de nici un fel sau cu cit mai putine. Asta m-a ajutat un pic in privinta obiectivarii. Mi-am dorit, e adevarat, o intilnire cu Ion Gavrila Ogoranu si chiar am rugat pe cineva sa ma puna in legatura cu el. Numai ca se internase in spital si mi-a transmis ca ne vedem dupa ce iese. Din nefericire, a murit doua saptamini mai tirziu.
Cum ai gasit povestea care sa sintetizeze multimea de informatii? Nu te-ai pierdut printre fise si date? Un film minimalist n-ar fi fost mai simplu de facut?
Mi-a fost foarte greu sa scriu scenariul. Nu cred ca sint talentat la scenaristica. A fost vorba despre vagoane de informatii. Mi-am petrecut mai bine de doi ani citind. Am si acum o multime de fise si de note. Am intocmit trei dosare, fiecare continind informatii despre Ogoranu si grupul sau, despre Toma si Petre Arnautoiu si grupul lor, al treilea despre Elisabeta si Gheorghe Rizea si despre Marina Chirca si sora ei, Ana. M-a tentat la un moment dat – tocmai pentru ca nu stiam cum sa incep – sa spun povestea unui singur personaj, care sa sintetizeze oarecum experienta tuturor partizanilor din Romania. Mi s-a parut insa necinstit, mi s-a parut ca as omite o groaza de informatii, dar si ca as fi lipsit de curaj. Oricit de mult sau de putin ma pricep la filme, oricit de bine sau de rau ar iesi filmul, lucrurile acestea trebuiau sa fie povestite.
De ce ai taiat scenariul in trei halci si ai decis sa faci trei lungmetraje? Nu e prea riscant?
Asa cum arata prima data scenariul, care avea in jur de 280 de pagini, filmul ar fi trebuit sa aiba vreo cinci ore. Ar fi fost plictisitor pina si pentru mine, care mereu imi inchipui filmele ca un simplu spectator. Asa ca am decis – si din ratiuni de productie si de costuri, evident – sa-l impart in trei lungmetraje de sine statatoare. In felul asta ma pot concentra asa cum se cuvine pe fiecare dintre povesti. Nu stiu cit de riscant e. Poate fi, bineinteles. Dar atita timp cit povestile sint adevarate si puternice (si cred ca sint in foarte mare masura), imi asum riscul.
Nici nu erai nascut in perioada cind se petrece actiunea filmului. Ai incercat sa te pui in pielea personajelor si sa te intrebi daca ai fi rezistat in munti, haituit ca un animal salbatic sau ascuns 21 de ani intr-o casa ca Ion Gavrila Ogoranu?
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care initial n-am vrut sa fac filmul. Mi se pare foarte dificil sa scriu despre lucruri pe care nu le-am trait. Am incercat de foarte multe ori sa ma pun in pielea eroilor. N-am reusit sa-mi inchipui cu adevarat experientele infioratoare prin care au trecut. Eu nu cred ca as fi rezistat daca as fi fost haituit. Sau poate necesitatea te invata multe, habar n-am. Oricum, o simpla urcare de o ora catre bordeiul Arnautoilor de linga Poienari m-a epuizat complet. Sigur, n-am alt antrenament decit mersul pe jos prin oras (si acesta foarte rar, din pricina spatelui) sau statul pe fotoliu ori pe scaun la calculator. De multe ori, din pozitia asta lenesa mi-am inchipuit tot felul de momente periculoase prin paduri, urmariri si ambuscade. Realitatea e insa foarte diferita. Nimic nu m-a pregatit cu adevarat pentru experienta filmarii unui astfel de subiect, nici macar stagiul militar.
Ce inveti facind in floarea virstei un film pe un asemenea subiect? De ce inveti sa nu-ti fie frica?
Sint multe de spus. Pe de-o parte, m-am convins ca nu exista un singur punct de vedere, unic si neaparat adevarat. Ca nu tot ce zboara se maninca, daca vrei – cu toate ca n-aveam nevoie de o astfel de confirmare. Nu stiu exact daca am invatat neaparat ceva. Cit despre frica… nu stiu cit am inteles. Stiu insa ca disperarea e o forma de speranta si ca, in mod cert, asa au stat lucrurile in privinta multora dintre acesti luptatori. Multi dintre ei nu s-au temut nici o clipa, multi au rezistat unor torturi inimaginabile fara sa-si tradeze camarazii. Solidaritatea i-a unit intr-atit incit n-au mai ajuns in punctul acela cind frica te face sa vezi o umbra uriasa a unui lucru neinsemnat. Au crezut pina la capat in justetea motivatiei lor. Asa cum spunea Kafka, daca poti crede cu credinta in ceva ce nu exista inca, il poti crea. Daca ceva nu exista, e pentru ca nu ti-ai dorit suficient acel lucru. Asta cred ca ne-au transmis oamenii astia: exemplul lor.
Cind vei face celelalte doua parti?
Incerc sa le filmez in urmatorii doi ani si jumatate. Depinde insa de finantari si de alte doua proiecte la care lucrez intre timp.
Ai vazut Undeva in Est, filmul lui Nicolae Margineanu despre rezistenta din munti? De ce s-a facut pina acum doar un film pe acest subiect?
L-am vazut. S-a mai facut unul inainte de ’89, doar ca din alt punct de vedere; era povestea unui grup de securisti care incercau sa prinda un partizan. Nu stiu de ce nu s-au mai facut filme pe aceasta tema. Poate pentru ca s-a stiut putin despre rezistenta armata anticomunista din Romania, poate pentru ca nimeni n-a vrut sa inceapa o polemica pe tema asta. Sau poate pentru ca n-a interesat pe nimeni, pentru ca astfel de lucruri se arunca sub covor, asa cum multa lume nu-si mai aminteste sau nu mai vrea sa-si aminteasca nici macar despre perioada de dinainte de 1989. Poate ca multi sint convinsi ca o astfel de miscare n-a existat si ca n-a fost vorba decit despre niste nebuni care au alergat de colo-colo prin paduri, in loc sa-si „vada de treaba lor”. Cine stie…
Cum va arata filmul din punct de vedere stilistic?
Am incercat, ca si la Apa, sa ma apropii cu camera de personaje, sa ma aflu in permanenta miscare, sa le surprind temerile, suspiciunea, singuratatea, fuga. Am filmat din mina, in format cinemascop. Cred ca sint portiuni impresionante in film. Altele nu mi-au reusit atit de bine. E greu sa surprinzi pe pelicula citiva ani de greutati aproape de nedescris. Poate mai simplu a fost inceputul, cind erau tineri si nestiutori, putin naivi, inconstienti, nesiguri. Le-am dat actorilor libertatea de a-si alege un punct de vedere propriu in privinta personajelor, si asta cred ca i-a ajutat. M-a ajutat si pe mine. E greu sa-ti inchipui atitea personalitati. E mult mai bine, cred, sa le dai actorilor friu liber. Imaginatia lor a fost bogata, mai ales ca sint multi tineri, unii debutanti in lungmetraj. E o experienta interesanta lucrul la acest film… Foarte grea, dar interesanta.
Porc e al doilea scenariu de Cristian Mungiu pe care-l pui pe ecran, dupa Canton. Ce amintiri din Epoca de Aur iti vin acum, pe loc, in minte? Care sint cele mai horror? Dar cele mai vesele?
Eh, sint o groaza: cozile la lapte la cinci dimineata, sunetul lazilor alea de sirma, pline cu sticle de lapte si iaurt, tirite cu cangea pe trotuar – de la masina „prin spate”, inainte de vinzare; caietele, penarele chinezesti, stiloul ala stupid, mic, cu cap de urs panda, gumele de sters colorate care miroseau a capsuni sau banane si din care gustam toti, ca prea miroseau bine; pasta de lipit Pelican, bomboanele cubaneze, despre care un amic nu reusea (eram mici) sa inteleaga cu ce sint, cum adica „cu baneze”, ce erau alea „baneze”? Matricolele, cravata de pionier, emisiunile tv cu coruri, programul radio-tv, adica ziarul ala scortos, tiparit parca pe resturi de hirtie igienica; pinzele de traforaj de la orele de atelier (unele groase, rudimentare, romanesti, si altele „nemtesti”, mai scumpe si mai greu de procurat, la 25 de lei duzina); cico, prajitura Excelent la 3 lei saptes’cinci, tigarile Golf, Cismigiu si RT (mai tirziu)… Horror mi se parea opritul apei, luminii si gazelor. Era simpatic si oarecum romantic, asa, sa inveti la lumina luminarii, dar totusi… Horror mi se pareau strazile alea pustii si gri. Si teroarea oamenilor la gindul ca le vor fi demolate casele, ca la o ruleta ruseasca meschina. Si o casa pe linga care am trecut, intr-o iarna, si o babuta se auzea dinauntru tipind „mi-e frig!” si „mi-e foame!”; sau o femeie care si-a dat foc in fata ambasadei germane pentru ca nu a primit viza sa plece. In flacari si urlind ingrozitor, a zgiriat cu miinile peretele ambasadei, lasind niste urme de funingine pe peretele de calcio vecchio, vizibile pina anul trecut, cind cladirea a fost cumparata de o banca si peretele a fost zugravit. O mica portiune, de vreo zece centimetri, n-a fost acoperita si inca se vad doua urme. Ma intreb de fiecare data cind trec pe acolo oare cita lume stie de drama urmei aleia de funingine. In fine, sint atitea de povestit… Nu vreau sa ma transform intr-un mos acru si plin de povesti din tinerete, „la auzul carora i se umezeau ochii” haha…
„Unora le-au placut filmele mele, altora nu”
Cind te apuci de Principii de viata? Cind termini montajul la Portretul luptatorului la tinerete?
Probabil in iunie sau iulie anul viitor o sa incep filmarile la Principii… Montajul la Portretul luptatorului la tinerete o sa-l finalizez undeva in martie anul viitor, probabil, pentru ca mai am de filmat in decembrie.
Nu te temi ca Nicu Alifantis o sa-ti ceara drepturi pentru titlul Aproape liniste?
Nu. Daca o sa-mi ceara, am sa discut cu placere cu domnia sa. Nu m-am gindit la asta, intr-adevar. Nu il cunosc, dar sint sigur ca, daca va fi cazul, vom ajunge la o intelegere. Dar nu cred ca acesta va ramine titlul filmului. Totul poarta deocamdata stampila „de lucru”.
De ce a durat atita pina ai terminat Apa, de merge de-abia acum in festivaluri?
Pentru ca am lucrat foarte mult la sunet. Mihai Bogos, cel care a condus departamentul, e un tip foarte meticulos (ca si mine), si filmul e un proiect ceva mai special, asa ca a fost nevoie de multa bibileala pentru fiecare detaliu in parte. In afara de asta, sunetul trebuia sa-l fac cu Otto, Andrei Toncu, cel care a murit ucis de nenorocitul acela cu jeep-ul, odata cu bunul meu prieten Cristi Nemescu. Pentru ca Mihai se apucase de un alt proiect, am fost nevoit sa astept sa lucram printre picaturi, in zilele lui libere, si asta a durat niste luni. A mai durat mult si din pricina faptului ca s-au suprapus si citeva proiecte ale mele si aveam nevoie de timp ca sa ma pot ocupa asa cum trebuie de fiecare dintre ele. Dar si pentru ca, nu stiu de ce, au tot fost mici sau mari probleme la laborator, la efecte, si s-a tot aminat copia finala.
Te astepti la un premiu la Locarno? Ce impresie iti face faptul ca esti in competitie cu Fatza… si n-ai avut acelasi succes cu scurtele precedente care erau mai pe stilul tau?
In nici un caz. Sint absolut convins ca nu am sa iau nici un premiu. Filmul are, ce-i drept, o latura universal valabila, dar si un parfum romanesc. Apoi, de obicei, in festivalurile mari, competitia e dura, filmele sint atent selectionate si sint toate de valoare apropiata. Pe urma, numai daca ne gindim la faptul ca anul trecut Marele Premiu l-a obtinut un regizor roman, nu sint deloc convins ca or sa dea doi ani la rind premii romanilor. Pe de alta parte, filmul care a luat anul trecut premiu la Locarno, Valuri, de Adrian Sitaru, mi se pare mult mai bun decit al meu. E adevarat ca nu cunosc competitia de anul asta, stiu doar ca mai e un scurt romanesc in competitie, al lui Catalin Musat, pe care nu l-am vazut inca. In privinta celorlalte scurte ale mele, nu stiu ce sa raspund. Mi-e greu sa cuantific succesul. Unora le-au placut filmele mele, altora nu. Iar selectionarea intr-un festival tine de multe criterii. A contat, cred, si faptul ca celelalte sint mai lungi de 15 minute, si multe dintre festivalurile mari nu accepta filme mai lungi de atit. Sau poate, pur si simplu, povestea lui Doru Lupeanu stirneste atit de multe zimbete – fiind, ce-i drept, foarte bine scrisa –, incit nu s-au putut abtine si au selectionat filmul in competitie 🙂