Acum 40 de ani avea premiera Blade Runner, astăzi considerat drept poate cel mai bun film SF realizat vreodată, o capodoperă cinematografică al cărei imens impact nici nu mai trebuie discutat. Și totuși în iunie 1982 criticii de film n-au fost foarte impresionați, iar publicul și mai puțin. Blade Runner a fost un eșec comercial. Mai mult, a reușit să îi enerveze pe foarte mulți fani sefiști care i-au reproșat regizorului Ridley Scott că a fost mai interesat de reprezentarea grafică a lumii viitorului decât de fidelitatea față de romanul pe care se baza scenariul filmului. Cartea se numea Visează androizii oi electrice? și era semnată de un mare scriitor al genului, Philip K. Dick.
„Este unul dintre romanele mele preferate“, spunea scriitorul în 1981, într-un interviu acordat revistei „Cinefantastique“. „Deși este în mod esențial un roman dramatic, ambiguitățile morale și filosofice de care se ocupă sunt extrem de profunde. Cartea a fost rezultatul preocupării mele față de problema diferențierii dintre o ființă umană autentică și o mașină reflexivă pe care am numit-o android. În mintea mea, «android» este o metaforă pentru ființele care sunt oameni din punct de vedere fiziologic, dar care se comportă într-o manieră non-umană“.
Este o problemă care l-a preocupat pe Philip K. Dick încă din perioada în care se documenta pentru un alt mare roman al său, și el adaptat, recent, sub forma unui serial TV, Omul din castelul înalt. Încercând să conceapă o lume în care naziștii au câștigat Al Doilea Război Mondial, în cursul documentării Dick a primit acces la o colecție de documente originale din arhivele Gestapo, aflate acum în fondurile Universității Berkley din California. Printre ele, scriitorul a dat peste jurnalele membrilor SS staționați în Polonia, în lagărele de concentrare. O propoziție dintr-un jurnal a atras atenția autorului american.
„Se scria așa: «Suntem treziți noaptea de țipetele copiilor înfometați»“, spunea Dick. „Era evident ceva în mare neregulă cu omul care a scris propoziția asta. Am realizat mai târziu că, în cazul naziștilor, aveam de-a face cu o mentalitate de grup defectă, cu minți atât de defecte, încât cuvântul «uman» nu li se potrivea deloc. Mai mult, am simțit că această nu era neapărat o trăsătură germană. Această deficiență a fost exportată în întreaga lume după război și poate afecta pe oricine, oriunde. Am scris Visează androizii oi electrice? în timpul războiului din Vietnam. Pe vremea aceea, aveam un punct de vedere suficient de revoluționar și de existențialist pentru a crede că aceste personalități ale androizilor sunt atât de letale, de periculoase pentru ființele umane, încât se va dovedi necesar să luptăm cu ele. Problema ridicată de uciderea lor ar fi atunci următoarea: oare nu cumva vom deveni asemenea androizilor în efortul nostru de a-i elimina?“
Romanul lui Dick a fost apreciat încă de la apariție drept una dintre cele mai bune cărți din bibliografia autorului american. Și a atras imediat atenția cineaștilor. Mai puțină lume știe că încă din 1969 un anume Martin Scorsese a fost interesat să transpună romanul pe ecran, un proiect nefinalizat. Ceva mai târziu, un fost actor reconvertit la scenarii, Hampton Fancher, face o primă versiune de adaptare a cărții lui Dick, încearcă să dea de autor și, în același timp, să plaseze proiectul la Hollywood. Lucru care avea să devină realitate după multe greutăți, abia spre finalul decadei. Versiunile consecutive ale scenariului, realizate de Fancher, erau însă tot mai departe de cartea lui Dick. Acestuia nu i-au plăcut deloc variantele: „Parcă erau o combinație de Phillip Marlowe și Nevestele din Stepford! Fancher se concentrase pe coliziunea dintre om și android. Nu mă deranjase că tăiase enorm din roman, îmi dau seama de problemele pe care le ridică o adaptare, mă deranja execuția în sine. Se baza prea mult pe clișee din Raymond Chandler“, se plângea Philip K. Dick, care reușise între timp să intre în conflict și cu producătorii filmului.
Când regizorul Ridley Scott, proaspăt aureolat de succesul lui Alien, a fost atras în proiect, în 1980, el a cerut ca scenariul lui Fancher să fie rescris de un veteran, David Peoples. Schimbările operate de acestea (de exemplu, el a introdus ideea îmbătrânirii premature a replicanților) au fost primite cu entuziasm de către Dick: „A transformat scenariul inițial într-o ranforsare minunată și simetrică a romanului meu“. De partea cealaltă, Peoples a subliniat permanent și contribuția la scenariul final a lui Ridley Scott, dar și a actorilor Harrison Ford și Rutger Hauer.
În acest timp, în vreme ce filmul era în șantier, Dick continua să se bată cu producătorii și cu ideile lor. Una dintre acestea, extrem de bine recompensată financiar cu 400.000 de dolari, l-a scos din sărite pe scriitor: Dick să scrie novelizarea scenariului făcut de Fancher/Peoples, dar să renunțe la romanul lui. „Am republicat romanul. Am scos doar 12.500 de dolari, dar mi-am păstrat integritatea. Și cartea“, a explicat autorul.
În cele din urmă, Dick, care a stat departe de platouri, a fost invitat să vadă părți din filmul încă nefinisat și să se întâlnească cu Ridley Scott. Întâlnirea lor a fost cordială, deși n-au căzut de acord asupra mai multor puncte.
De exemplu, Dick vedea replicanții (androizii din film) drept persoane detestabile. „Mai jos decât oamenii. Scott, pe de altă parte, mi-a zis că îi vede drept supraoameni care doar nu pot să zboare.
Viziunea lui era complet deosebită de cea originală, din roman, în care detectivul Deckard își pierde umanitatea tocmai fiindcă vânează astfel de androizi. Scott mi-a replicat că e o idee intelectuală și că el, unul, nu e interesat să facă un film esoteric.“
Din păcate, Philip K. Dick a murit în scurtă vreme și nu a mai apucat să vadă filmul terminat. Ce părere avea el despre Blade Runner în cele din urmă? Culmea, după toate conflictele, părerea lui (bazată doar pe o versiune nefinisată a filmului) era excelentă, așa cum s-a aflat mai târziu dintr-o scrisoare pe care autorul, entuziasmat, a trimis-o producătorilor: „Voi toți, împreună, ați reușit să creați o formă unică de expresie grafică, artistică, cum n-a mai fost văzută până acum. Și cred că Blade Runner va revoluționa concepția noastră despre ceea ce este science-fictionul și ce poate fi“.
Cu puțin timp înainte, vizionând primele imagini ale orașului futurist din film, Dick a exclamat: „Cum e posibil? Sunt imaginile exacte, ca ton și textură, pe care le aveam în minte când scriam cartea! Totul arată exact cum mi-am imaginat! Cum ați reușit să știți ce am gândit și am simțit?!“.
Câteva luni mai târziu, vizionând Blade Runner, alt tânăr scriitor fugea din sala de cinema, foarte tulburat. Ceea ce vedea pe ecran erau exact imaginile pe care le avea în minte în vreme ce lucra la primul lui roman. Scriitorul se numea William Gibson și tocmai scria Neuromantul, prima carte cyberpunk.