Nu credeam să mai aud și acum, după mai bine de treizeci de ani, lamentații și oftaturi de nostalgie după anii comunismului. E drept că există, adânc înrădăcinat în ființa omului, imboldul de a idealiza trecutul, epoca de aur pe care n-am știut s-o prețuim și care de-acum s-a dus, epocă pe care – în funcție de moment și individ – tindem s-o plasăm ba în Antichitate, ba (dacă suntem români adevărați) în perioada interbelică. Iar acum, pe măsură ce anii comunismului se îndepărtează tot mai mult în ceața memoriei unora și devin o realitate ficționalizată pentru cei mai mulți, Epoca de Aur proclamată de Ceaușescu tinde să fie și ea aureolată de nostalgia idealizatoare ce a colorat interbelicul.
Asta se întâmplă cel mai des pentru a o opune prezentului jalnic, degradat, corupt – și nici măcar nu e ceva nou, cum ziceam. Doar că de multe ori e ridicol. Am auzit zilele trecute comentarii oțărâte legate de creșterea prețului benzinei, comentarii în care s-a strecurat și clișeul bine cunoscut „Pe vremea lui Ceaușescu n-ai fi văzut așa ceva“. Decontextualizată, propoziția e adevărată: pe vremea lui Ceaușescu n-ar fi crescut așa, dintr-odată, prețurile la benzină și motorină, ci ar fi scăzut pur și simplu consumul. Prin politici de stat. Atât cât mai putea să scadă. Unii poate își amintesc că în anii 1980 benzina și motorina erau raționalizate, exista o cotă de 40 de litri (parcă) lunar pe mașină, iar benzinăriile erau pustii aproape zi de zi, fiindcă nici să fi vrut, nu aveai cu ce să-ți alimentezi mașina. Dar, pe de altă parte, erau zilele când se băga benzină și motorină și atunci la fiecare benzinărie vedeai cozi de mașini ce se înșirau pe mulți kilometri. Șoferii se instalau la coadă de cu seară și așteptau răbdători cu Daciile lor (rareori vedeai vreo altă marcă de mașină, vreun Trabant, vreo Lada sau vreo Skodă), uneori până a doua zi dimineața, alteori până spre prânz. Atunci când coada avansa, împingeau mașinile încet pe cei câțiva metri lăsați liberi de mașina din față, fără să pornească motorul, ca să nu consume combustibil. Fiecare picătură era prețioasă. Iar câteodată așteptau degeaba, fiindcă pompele se goleau înainte ca să apuce să-și facă plinul toți cei instalați la coadă. Dar, ce-i drept, prețurile la benzină nu creșteau de la o zi la alta. Creșteau doar pe piața neagră, unde se făceau afaceri frumoase cu combustibili – mai ales cu motorina furată din autobuze, din tractoarele SMA-urilor și chiar din vehiculele unităților militare.
Nici prețurile la gazele naturale sau la curent nu creșteau nesăbuit. Doar că, din partea românilor, puteau să și crească, fiindcă nu se prea bucurau de ele. Curentul electric se întrerupea frecvent – și, din amintirile mele, mai ales seara, când oamenii veneau de la muncă și voiau să-și rezolve treburile casnice înainte de culcare –, iar gazul era împins uneori pe țevi la o presiune atât de mică, încât dura o veșnicie până să fierbi un ibric de cafea. Dacă la vremea aceea ar fi existat centrale alimentate cu gaz, ar fi fost mai mult niște obiecte de decor, ca peștii de sticlă și balerinele de porțelan din vitrine.
Despre alimente și prețurile lor n-are rost să mai vorbesc (dar tot o fac). Când zahărul și uleiul erau cartelate, iar rația lunară era atât de mică, încât gospodinele făceau trucuri de chimist ca să le ajungă de la o lună la alta, nici nu mai conta dacă prețul kilogramului sau litrului de una sau alta creștea sau nu – deși în realitate prețurile creșteau și atunci, lent, dar constant. Ce să mai spun de pâinea noastră cea de toate zilele? Aia pe care eu, copil de la țară, cu lanuri de grâu înconjurând satul ca pe vechea stemă a țării, mă duceam să o cumpăr din orașul cel mai apropiat, cu speranța că n-o să fiu întrebat de cartela de pâine, fiindcă nimeni din sat nu avea așa ceva.
Da, trăim zile grele, o simt și eu. Am devenit mult mai strâmtorați și, da, mai săraci ca anul trecut, dar hai să nu căutăm epoci de aur în Epoca de Aur comunistă. Acolo nu-i decât mizerie, sărăcie, luptă pentru hrana zilnică. Și mici bucurii, pe care le obțineam în ciuda regimului și care puștanilor din ziua de azi le-ar părea ridicole. Acum, în zilele noastre, trăim un moment greu, un moment prost, e drept, dar un moment prost din cea mai bună perioadă pe care a cunoscut-o România modernă. Iar asta înseamnă ceva.
Un comentariu
Gheo genial, ca de obicei !