Interviu  -  Nona Rapotan  -  

„Biblioteca medievală“ își propune recuperarea în cultura română a unor nume fundamentale ale gândirii medievale. Editate în formulă bilingvă și însoțite de câte un studiu edificator, semnat de un specialist al domeniului, volumele conțin tratate integrale, foca­lizate pe probleme și polemici centrale ale Evului Mediu latin, de la Sfântul Augustin până la începutul secolului al XV-lea. Pentru mine este importantă în sine existența acestei colecții pe piața de carte din România, iar faptul că în curând va apărea volumul cu numărul 50 mi se pare senzațional. Acestea sunt motivele care m-au făcut să-i adresez câteva întrebări coordonatorului acestei colecții, prof. dr. Alexander Baumgarten.

„Biblioteca medievală“ – proiect cultural, proiect editorial sau ambele?

Colecția „Biblioteca medievală“ s-a născut în anul 2003, aș îndrăzni să spun că dintr-o imitatio Boethii, și anume cu traducerea și comentarea Articolelor teologice ale lui Boethius. De fapt, așa cum a început Evul Mediu Latin, într-un sens, așa a început și colecția. Boe­thius dorea să ofere culturii sale o terminologie, o problematică, niște soluții la problemele culturale ale epocii, dar în același timp să îi ofere autonomia și capacitatea de a problematiza apelând la referințe interne și la o tradiție școlară articulată. De aceea și-a dedicat viața traducerii de opere filosofice în latină, organizării școlilor, comentării acestor opere, scriindu-și propria capodoperă filosofică numai atunci când puterea politică i-a luat toate prero­­gativele culturale și l-a condamnat la moarte. Plasat convențional la începutul Evului Mediu, Boethius este un bun model pentru cultura română, iar imitarea lui, modestă și participativă pe cât ne este posibil la acest arhetip, revine la înțelegerea unor idei clare: cultura română, mai cu seamă cea filosofică, s-a născut în umbra celei moderne și i-a moștenit termenii, afirmațiile, cuceririle, trufiile, tăcerile și eșecurile. Închiși în cercul modernității, nu vom putea niciodată să ne judecăm propriul nostru timp. Putem ieși din acest cerc cunoscându-i critic originile. Aceas­ta înseamnă asumând tra­diția din care ea s-a născut. Acea tradiție este Evul Mediu grec, arab, ebraic, latin și vernacular. A asuma această tradiție înseamnă a ne maturiza pe noi în­șine. Asumarea poate avea loc traducând, adică folosind textele fondatoare ale unei culturi pentru ca, prin trecerea lor comentată în propria limbă, să alimentezi propria limbă și cultură cu o terminologie, o problematică, niște soluții la problemele culturale ale epocii, precum și de a-i oferi autonomia și capacitatea de a problematiza apelând la referințe interne și la o tradiție școlară articulată. De aceea, a ne dedica viețile traducerii din aceste limbi vechi poate chiar răsturna raportul actual, foarte romantic, sub care privim opera originală și traducerile de acest fel: primele ni se par mai importante decât ultimele; de fapt, în logica lui Boethius, cele dintâi merită să apară doar atunci când nu mai putem face nici un alt bine major comu­nității culturale în care trăim.

Dintr-un gând asemănător s-a născut această colecție. Mi-am petrecut anii studenției pe lângă profesori destul de slab informați, cu biblioteci mai mult decât precare, într-o penurie de cultură clasică dublată de un exces de zavistie al figurilor intelectuale în jurul unor probleme doar aparent extrem contemporane. În ultimii ani ai mileniului trecut, în mintea mea lucrurile erau clare: mă sim­țeam motivat să fac liste, să constat ce ne lipsește, să organizez șantiere de traduceri, să chem și să formez colegi care să mă ajute. A urmat întâlnirea providențială: Polirom mi-a acceptat propunerea și treptat, paulatim et pedetentim, s-a născut o instituție cu 50 de volume. Dacă îmi evaluez corect puterile, mă simt undeva pe la jumătatea drumului.

O serie de titluri, atent selecționate, care iată că a ajuns la numărul 50. E impresionant numărul, dacă ne gândim la munca din spatele fiecărui volum. Puteți schița acest drum în câteva cuvinte? Care sunt etapele prin care trece un volum, astfel încât să ajungă în forma finală la cititor?

La început am putut publica autori latini și preponderent filosofie: Abelard, Scotus, Ockham, To­ma, Anselm, Eriugena. Dar conceptul de Ev Mediu în care cred, pe care îl predau și spre care simt că se îndreaptă în definitiv studiile medievale internaționale acoperă limbile Mediteranei. Greaca, ara­ba, franceza veche au început să își facă loc între limbile în care apar aceste ediții bilingve. Așa au putut apărea autori precum Dionisie, Alkindi sau Christine de Pisan. În planurile noastre se află Maimonide, Avicenna, Averroes, Damaschin, Ioan Italos și mulți, mulți alții. Dar munca din spatele fiecărui volum este mereu ace­eași. Mai întâi, există o judecată culturală, prin răspunsul la întrebarea: unde există un gol important, unde am putea oferi publicului un cap de pod din opera unui autor? Apoi, este alegerea omului care traduce și comentează. Îi caut cu lumânarea, cu persuasiune, dragoste, dorință și invocație și adesea îi găsesc. Uneori sunt admirabili colegi ai mei de generație, cu care am avut cândva judecăți culturale asemănătoare. Alteori, sunt medieviști, mai ales filologi, din universitățile noastre. Alteori, când pasiunea ajunge să fie imen­să pentru câte un text, mă dedic lui de unul singur. Alteori, sunt studenții mei cu care încep un proiect de licență, de master sau de doctorat, angajând un asemenea volum. Mai ales în cazul celor din urmă, mă preocupă ca gestul alegerii să fie relevant în numele unei chemări interioare și facerea cărții să fie ziditoare interior pentru traducător. Uneori totul mer­ge providențial. Alteori, mă simt ca în nuvela lui Negruzzi, în care apăr o cetate fugind de la un geam la altul și trăgând salve de foc ca să pară că o apărăm mai mulți. Ambele situații sunt, în fond, omenești.

Dar munca la fiecare carte și-a schimbat, de mai bine de zece ani, parțial sensul. La început publicam doar ediții bilingve și comentate din autori editați. Am continuat și așa, dar între aceste ti­tluri și-au făcut loc edițiile propriu-zise de text: așa au apărut în „Biblioteca medievală“ autori precum Godescalc de Nepomuk, Pelbart de Ti­mișoara și sunt plănuiți și în lucru mulți alții. Aceasta înseamnă tran­scriere de manuscris (sau incunabul, după caz), stabilirea unei stemma codicum, potrivit numărului de manuscrise ră­mase, stabilirea textului potrivit stemmei, aparatul critic, în fine traducerea și comentariul. Aceasta înseamnă internațio­nali­zarea co­lecției, indexată de altfel pe Google Books și disponibilă pe Amazon: a publica autori în premieră inter­națională. Cu aceasta, primei func­ții a colecției, de dialog educativ cu cultura română, i se adaugă a doua, în care textul original remorchează limba română spre lumea savantă a medieviștilor de pretutindeni. Poate va veni și o a treia, în care un medievist de oriunde ne poate propune publicarea unei ediții de text necunoscut, așa cum el apelează astăzi la edituri cunoscute din toată Europa, indiferent de limba lor.

Este ușor de înțeles acum care sunt etapele prin care trece un asemenea volum: propunere persuasivă, verificarea sau chiar stabilirea textului original, traducerea lui, verificarea traducerii (o muncă enormă și foarte solicitanta), discutarea variantelor, comentarea, trecerea prin consiliul editorial și, desigur, clipa aceea pe care orice autor o cunoaște atât de bine, când cartea se află înaintea ta și închizi ochii, atingând-o cu vârfurile degetelor și îți spui în singurătate: „există“.

Colecția are un consiliu științific al cărui rol principal constă în selecția textelor, stabilirea strategiilor de viitor și expertiza manuscriselor. Cum ați ajuns la componența sa? De ce este nevoie de acest consiliu științific?

Există mai multe funcții ale unui asemenea colegiu. În primul rând, a fost garanția prin notorietate, iar la începutul începutului așa a fost: am invitat un număr de per­sonalități internaționale, profesori pe care îi cunoscusem prin stagiile mele de studiu, să facă parte din boardul colecției, sperând în colaborarea lor și folosind garanția numelor lor. Le-am fost foarte recunoscător pentru acceptare, dar recunosc ca nu mi-a prea folosit. Erau nume ornamentale și atât. Am reformat atunci acest board, invitând colegi de breaslă ca să muncească. Aceasta înseamnă a trimite un manuscris spre lectură, aceasta înseamnă a te sfătui, a programa un titlu și a discuta variante oportune sau chiar a asuma o anumită linie a colecției, așa cum se petrece de exemplu cu distinsul profesor Geor­ge Grigore, care a oferit ani la rând toate volumele cu text bilingv arab/ român. Fiecare dintre colegi m-a ajutat enorm în acest timp, unii cu un gând bun, alții cu o lectură riguroasă a unor volume, alții prin propuneri editoriale viitoare, cum este cazul dis­tinsei doamne profesoare Anca Crivăț, angajată în proiectul traducerii Etimologiilor lui Isidor, sau cazul minunatei mele colege, doamna Monica Brînzei, de la IRHT Paris, care a oferit între multe altele volumele de exegeză complementară ale colecției (adică opere ale lui Jacques Verger, Olga Weijers etc.). Prezența în boardul colecției a codicologului Adrian Papahagi, filolog eminent, alături de istorici, filologi, filosofi oferă o imagine completă a domeniilor medievisticii. Am început însă să simt nevoia unei a treia funcții a acestui colegiu: cel de a pregăti o gene­rație de tineri medieviști, angrenându-i în mecanismele acestei colecții care, iată, are o amploare culturală, editorială și insti­tu­țională. Sunt la vârsta la care am, slavă cerului, primii doctori, formați în Centrul de Filosofie Antică și Medievală al Univer­sității Babeș-Bolyai din Cluj, cu care am lucrat cot la cot în anii trecuți la versiunea română la Despre Treime a lui Augustin, în curs de apariție la Polirom, dar și la multe volume ale colecției. Mi-aș dori treptat să îi invit în boardul colecției, pentru a munci alături de ei și pentru a-mi oferi fericirea de a vedea că ei pot face mai mult decât mine.

O serie de apariții editoriale bilingve, ceea ce presupune muncă de echipă: traducător, redactor de carte foarte bun. Aparatul critic și studiile care însoțesc fiecare traducere cer o documentare meticuloasă și o acribie de top. Care este titlul care v-a dat cele mai multe bătăi de cap?

Mi-e greu să spun, pentru că la fiecare volum munca este foarte diferită. A fost o muncă asiduă din punct de vedere filologic cu Godescalc, editat pe manuscrisul BJ1499 de la Cracovia, a fost o muncă atentă, migăloasă și pasionantă în a interpreta filosofic capodopera lui Bernard din Clair­vaux Despre considerare, a fost o muncă pasionantă și istovitoare (nu rezistam mai mult de 2-3 fraze pe zi) de înțelegere a structurilor frazei lui Gerard din Cenad, cu Deliberarea asupra imnului celor trei tineri, celebra capodoperă scrisă pe malul Mureșului în secolul al XI-lea. Munca este diferită, dar de fiecare dată bucuria este aceeași. Probabil că o mai încearcă cosmonauții când privesc spre pământ în întuneric și văd acolo o lumină, dincolo alta, și tot așa.

Spuneați la un moment dat că „«Biblioteca medievală» este un concept, un efort și, în același timp, o școală de studii medievale“. Mai este de folos astăzi o școală de studii medievale? Pare tendențioasă întrebarea, în fapt mă întreb dacă lumea își dă seama ce eforturi trebuie să facă specialiștii în medievistică ca să mențină în orizontul cunoașterii această epocă istorică.

Evul Mediu trebuie studiat ca să ne eliberăm de propria modernitate și să o putem judeca critic. El trebuie studiat pentru a-i dizolva determinările temporale conven­ționale într-o lungă istorie a euro­penității noastre. El trebuie studiat pentru a ieși din europocentrism măcar spre limitele Mediteranei. El trebuie studiat pentru a înțelege ce înseamnă de fapt gândirea și de ce este ea condiționată de sintaxa și morfologia unor limbi originare, cum sunt cel puțin latina și greaca. El trebuie studiat pentru a înțelege ce legătură profundă exis­tă în cultura noastră între practicile instituționale și ritmul subiectiv al reflecției și cerințele colective ale dialogului. El trebuie studiat ca să înțelegem de ce avem nevoie de universitate și ce practici intelectuale ne definesc ca oameni care își asumă istoria propriei culturi. Apoi, indirect, studiul Evului Mediu este o școală a răbdării, în care înveți că poți spune ceva după ce ai cercetat atent ce spun sursele, ce indică manuscrisele, ce sens spiritual sau instituțional se ascunde în spatele mesajului și care este exact sensul filologic al textului pe care îl stabilești pentru a-l interpreta istoric sau filosofic ulterior.

De ce Polirom și nu altă editură gazdă pentru „Biblioteca medievală“?

Inițial, începusem și colecția „Sur­se clasice“ la Humanitas, în 2005, dedicată autorilor antici. Cred însă că ține de normalitatea spirituală a fiecăruia dintre noi ca la început să fii smintit, să crezi că le poți face pe toate, iar apoi treptat să te așezi pe un teren mai restrâns, dar mai sigur. Lucrând de aproape două decenii cu Editura Polirom, mi-a devenit a doua casă în sens instituțional, pe lângă Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj, unde sunt profesor de filosofie medievală. Față de Polirom simt o imensă recunoștință pentru că susține „Biblioteca medievală“, trebuie să o spun foarte cinstit; recunoștință în primul rând deoarece îmi este evident că împreună credem în aceleași idei: că sursele fundamentale ale culturii noastre, odată editate bilingv și savant, pot avea o funcție terapeutică în cultura română, că putem fi mai maturi în sens spiritual, mai deschiși pentru dezbatere, că instrumentele noastre de dialog vor fi mai rafinate și mai eficiente când disponibilitatea pe piața de carte a acestor surse ne va determina cu adevărat să le folosim.

Trei autori preferați din rândul celor publicați în „Biblioteca medievală“? De fapt, mai corect ar fi să vă cer primele trei titluri care vă vin în minte atunci când vă întreabă cineva despre această colecție pe care o coordonați.

Bernard, cu Despre considerare, pentru că l-am interpretat în studiul meu ca pe un precursor al lui Carl Schmitt și Giorgio Agamben, sperând să trezesc rumoarea publicului. Petrus Damianus, cu Despre omnipotența divină, pentru că l-am interpretat în studiul meu ca pe un romancier de anvergura celor sud-americani contemporani, prin forța metaforelor sale, crezute mult timp simple exerciții de logică. Sau, poate, să mă opresc la Gioacchino din Fio­re, încă în curs de apariție, despre care au scris mult Eliade și Culianu, dar pe care încă nimeni nu l-a citit în limba română.

Ce-ați dobândit, personal, îngrijind această colecție?

Sentimentul că înving prin cultură istoria. Este ceva asemănător cu ce am simțit de fiecare dată când o vizitam pe regretata profesoară de filologie clasică Lucia Wald, la București. Mă lua deoparte, îmi dădea ciocolată și cafea bună, mă punea la birou, se așeza firavă și vârstnică între tezele de doctorat pe care tocmai le citea și mă privea cu ochi scăpărători dictându-mi planuri editoriale privind opera lui Augustin care se întindeau, adunate aritmetic, la peste un secol. Spunea așa, parcă o și aud: De trinitate, 5 ani; Contra Academicos, 3 ani; De civitate, 6 ani etc. Și eu notam și îi zâmbeam fascinat și îndrăgostit de puterea și credința pe care o emana. Cu „Biblioteca medievală“ nu fac decât să aplic ce am învățat, nu e nimic original.

Ce aveți în pregătire, care sunt titlurile la care se lucrează deja?

Va fi curând ediția unui tratat anonim Despre suflet și facult­ățile sale, foarte important pentru istoria intrării averroismului în lumea latină. Apoi, antologia Auctoritates Aristotelis, de pe care învățau cultură peripatetică studenții în uni­ver­sitățile medievale. Apoi, Summulae logicales, al lui Petrus Hispanus, principalul manual de logică al Evului Mediu. Se lucrează la Ro­man du Renart, se lucrează la Opiniile locuitorilor cetății ideale a lui Alfarabi, la Tratatul celor opt capitole al lui Maimonide. Iar în computerul meu se naște, delicat și singuratic, ca o floare a de­șer­tului menită să răstoarne filosofia istoriei, Manualul pentru lectura Apocalipsei a lui Gioacchino din Fiore. Și multe altele.