Vizionasem online Toată liniștea din lume în vederea selectării într-un festival al independenților, era în vremea pandemiei, teatrele jucau cu 30 la sută din sală, pentru companiile non-etatiste o situație sinucigașă financiar, procent total insuficient pentru încasări care să acopere cheltuielile cu utilități și onorarii, dar voiam neapărat să-l văd și live. E genul acela de spectacol care te invadează, care pătrunde în tine până la nivel tisular prin subiectul despre care-ți vorbește și prin felul în care-ți vorbește.
Textul e scris de Mihaela Michailov și de Radu Apostol special pentru Centrul de Teatru Educațional Replika din București, unde s-a născut creația aceasta (coproducție cu ADO), și tot special pentru Katia Pascariu. Trioul de artiști are o îndelungată experiență comună, e rodat estetic într-o serie de producții ce au impus misiunea asumată a companiei, tratarea teatrală a unor teme sociale neglijate de mainstream și de guvernanți. Creațiile lor sunt semnale de alarmă emoționale cu care spectatorii părăsesc sala și care îi tulbură, fără să poată face altceva decât să le conștientizeze, primul pas, de fapt, către înfăptuirea unor schimbări.
Concepută pentru o echipă precisă, piesa are calitatea de-a se potrivi perfect pe protagonistă. E un one woman show care, în derulare, creionează și alte câteva personaje, toate absente fizic, însă foarte prezente, mai ales unul, Marc „fratele mai mare, 16 ani“, dar și „Luca, fratele mai mic, 14 ani“. Prim-planul e al Mamei, din ale cărei acțiuni scenice și vorbe se naște narațiunea teatrală. Gradat, pe îndelete, culminând într-un final ca o lovitură puternică în plexul receptării. Care lămurește și metafora din titlu, sinonimul poetic al aneantizării ființei.
Cum teatralitatea te cuprinde în plasa ei
Un dramaturg cu experiență internațională, Mihaela Michailov, și un regizor de nivel similar, cu care consonează, au livrat un text modern ce include în didascalii toate detaliile scenice. Abundența informațiilor „de lucru“ detaliază practic fiecare secvență pe care actrița o întrupează. Poezia scriiturii atașează în crescendo studiat un dramatism strecurat picătură cu picătură, ca-ntr-o perfuzie.
Care e story-ul? O familie monoparentală, o mamă singură cu doi băieți adolescenți, din care unul, cel mai mare, cu autism sever. Substraturile de teatru politic sunt subtil, dar temeinic construite – și aici, printre altele, e curajul mamei de a mai avea un copil după cel diagnosticat cu autism. Dramaturgia coboară la nivel micro-uman, condensează ritualurile zilnice ale celor trei, reluate 5.840 de zile, câte însumează 16 ani, moment al zilei cu moment al zilei. Ritualuri repetitive, căci autismul înseamnă interioritatea de tip fortăreață, certitudinea zonei de confort, concretizate aici în „Mama… Mama sunt, Marc! Da. Mama-Marc. Mama-Arc. MaMarc…“, „Marc-mama-Luca-pat-bună dimineața… papuci-baie-periuță… bucătărie… masă-fulgi-iaurt… plasture… îmbrăcat… zgarda Dodo… pa-pa Luca… ușă-scara blocului… trepte… afară… asfalt… parc… leagăn… buuf-vânătaie… Regenon… mașină… lanț-lacăt…“.
Cei 16 ani de viață ai lui Marc sunt rezumați în câteva faze de copil neobișnuit în relație cu alți copii, cu cei, să le zic, standard, relatate de mama, la 3 ani, 5 ani, din doi în doi.
Transferul către spectator al acestui racursi biografic de 12 ore, în timp teatral e atât de rafinat, nici nu-ți dai seama cum teatralitatea te cuprinde în plasa ei emoțională. Te afli la câțiva pași de platforma unde actrița spune povestea care dă contururi unor vieți ficționale cu solide ancore de realitate. Apoi ți se dă să prinzi lanțul din plastic ori brățara de siguranță cu care te legi concret de Marc cel imaginar. Sau să ții tubul transparent al ultimei perfuzii. Nu mai ești doar privitor, devii participant la experiența scenică. Toată liniștea din lume evidențiază subteme dure – dificultățile financiare ale aparținătorilor, incluziunea doar declarativă a copiilor speciali, prejudecățile, mentalitățile înapoiate, birocrația dosarului cu șină, generalizările și prejudecățile care dezumanizează, tratarea șablonardă a omului, lipsa de empatie, incapacitatea de-a înțelege neobișnuitul.
Vulnerabilități și maternitate tenace
Katia Pascariu nu e la primul ei solo. E stăpână pe toate tehnicile de expresivitate, e o prezență radiantă, cu un magnetism care te atrage instant și te menține alături până la ultimele replici. Toate tensiunile textului sunt translate în actorie, e doar ea, personajele pe care le poartă cu sine agregând întregul spectacol. Se bazează pe câteva proiecții video (Elena Găgeanu), muzică (Alex Bălă), mișcare scenică (Paul Dunca), pe niște obiecte scenice, vestimentație, o valiză, costumul foarte colorat al lui Marc purtat pe umeraș, zgarda cățelului eutanasiat (arcul acesta de maximă sensibilitate e tușant până la cer și înapoi!), o recuzită minimală, de suport.
Închei cu o confesiune: la final mi-a venit să plâng. Stăteam în primul rând, Gabi Albu (scenografie) mă așezase acolo (când faci critică teatrală de atâta vreme ca mine, nu mai ai cum vedea un spectacol în clandestinitate) și urmau să se aprindă luminile; cum aș fi reprezentat eu breasla, sobrietatea care i se asociază, dacă aș fi aplaudat ștergându-mă la ochi?! Așa că mi-am reprimat emoțiile. Dar cum să nu-ți dea lacrimile după tirul acesta care țintește oxitocina când un reflector a cărui lumină se stinge încet, încet, te conduce simbolic către toată liniștea din lume? Dacă vreți să aflați la ce mă refer, faceți în așa fel încât să vedeți spectacolul acesta. La București sau în festivaluri. Eu mă opresc aici. Să lăcrimez pe ascuns, pentru toate mamele copiilor autiști. Despre ele vorbește spectacolul acesta, despre vulnerabilitățile și maternitatea lor tenace, despre puterea incredibilă de a se lupta cu întregul univers pentru binele puiului lor. Indiferent ce presupune acest bine.