Tocmai sorbeam azi din negreata dulce si ma pregateam sa o felicit inca o data pentru dozarea perfecta a zaharului, cind am auzit ceva foindu-se la usa de la intrare. Era probabil Eugen, postasul, caci imediat mi-a bagat pe sub usa un plic. Sotia mea, cu ceasca in mina, ridica plicul. Era factura de telefon. Dracie! Tocmai acum, cind savuram cafeluta! Stiam ca vorbise cu soacra-sa in disperare si ca aveam de plata meleoane.
Dar totusi nu e vina postasului, el nici macar nu a sunat, sa nu deranjeze. Bun baiat, cind o sa fiu pensionar, o sa-l ciubucesc.
Nici nu face fata doi pasi de la usa, ca Eugen mai baga un plic: factura de gaze. Futu-i ma-sa-n cur! Ca a mers centrala la maximum doua luni! Dar tot nu era vina postasului. I-am tras femeii o sedinta plenara, cum ca faptul ca ne-am pus aer conditionat nu inseamna ca poti lasa peste vara centrala merginda doar ca sa ai ce compensa cu jetul de freon. Ca avem doua nunti de onorat si nu ne convine sa dam banii pe factura la curent. Pe care Eugen tocmai se chinuia sa o indese printre usa si prag.
Va dati seama ca la nervii pe care mi-i creasem numai cafea nu-mi trebuia, ca puteam sa plesnesc naibii. Tot ce vedeam era o miscare masinala, cu nevasta-mea mergind cu cafeaua la usa si ridicind mormane de facturi. Precum in poezia cu „Voda-i un munte”, totul se hiperboliza si mi-l inchipuiam pe Eugen ca pe o masina imensa de bagat facturi sub usa, incarcindu-ma cu toate creantele cartierului.
Pina cind fata imi zice: „Puiule, lui Eugen cred ca de fapt ii este pofta, a simtit mirosul cafelei, hai sa-i dam si lui”. Aaaa! Deci daca nu simtea cafeaua mi-ar fi adus facturile una cite una, la intervale suportabile. Mi-ai distrus nervii pentru un viciu. Nici o problema, gindeam, in timp ce faceam pipi in filtrul de cafea, pot cumpara altul. „Iubito, invita-l, te rog, in casa!”