Îmblânzitor de pietre, așa s-a arătat la Iași anul acesta Ion Barbu, caricaturist și artist vizual, cu expoziția găzduită de galeria ArtEast. Zeci de versuri au îmblânzit pietrele pe care Ion Barbu le-a adăugat în expoziția sa. Aceasta, parte a Romanian Creative Week 2022, în secțiunea Arts&Crafts, a venit și cu o altă parte inedită: caricaturile tubulare. Îmblîzitorul de pietre/ The Pebble Tamer e un titlu cum nu se poate mai adecvat pentru artistul din Petrila, creator a numeroase muzee. Dar mai mult, este și un efort în formă continuă în Iași din partea maestrului barbuian, cel care a aplicat, la inițiativa Muzeului Național al Literaturii Române Iași, și un inedit și fascinant concept propriu: Muzeul Poezie(i), de găsit în Casa Muzeelor. E un efort, de fapt, care a început chiar în paginile revistei „Suplimentul de cultură“, cu mulți ani în urmă și unde îl puteți citi și astăzi. Despre caricatură și artă, dar și despre copilărie și muzee, despre stimuli și succes, Ion Barbu a răspuns unor întrebări ridicate de scriitorul Dan Lungu. Cum s-ar spune, Lungu întreabă, Barbu răspunde.
Câteva cuvinte despre propria copilărie?
Aici sau, mai degrabă, acolo sunt de acord cu prietenul Dorin Tudoran care afirmă că „numai copilăria e glorioasă“. Restul e agonie, desigur.
Am în Muzeul Instalatorului Român o lucrare, o cupă care are înscrisă pe soclu sintagma „Prostul clasei“. Îmi place – pentru a vedea reacția privitorilor – să recomand această instalație drept trofeu personal dobândit în școala generală. Caut acum o cupă de cupă care să aibă baza împodobită cu inscripția PROSTUL TÂRGULUI.
Cam asta ar fi evoluția mea personală la capitolul artă…
Cum s-au întâmplat lucrurile de ați devenit artist? Ce a contribuit decisiv la asta?
Cutremurul care a contribuit decisiv întru devenirea mea ca artist s-a întâmplat în anul 1964. Eram elev în clasa a IV-a la Școala Generală din Petrila când am descoperit, cu de la mine putere, cu de la mine inspirație, perspectiva. E ceva fabulos să privești lumea în trei dimensiuni, după ce vreme de 11 ani orizontul tău era limitat la două. Îmi venea să alerg pe Strada Principală din Petrila, în pielea goală ca să respect cutuma istorică, și să strig în gura mare: „Evrika! Evrika!“.
De atunci nimic nu a mai fost la fel. În afară de Petrila.
Foarte multă lume vă știe în calitate de caricaturist. Cum ați făcut trecerea de la caricatură la artă? Cum se împacă una cu alta?
Nu am făcut niciodată trecerea de care vorbiți. Poate doar privitorii mei au comis-o. Dar asta-i treaba lor, nu a mea.
Eu am descoperit că sunteți un excelent cunoscător și rafinat cititor de poezie. Ați scris vreodată poezie?
Este un great fake faptul că nu am scris niciodată poezie. Scriu poezie de foarte mult timp și în fiecare zi. Atâta doar că nu-mi place să-mi semnez poeziile cu numele propriu – asta ca să nu creez confuzii inutile. Apelez astfel la pseudonime, ca de exemplu: Aurel Dumitrașcu, Lucian Blaga, Șerban Foarță, Emil Brumaru, Ion Mureșan, Petre Stoica, Dorin Tudoran, ejusdem farinae.
Multe dintre proiectele dumneavoastră artistice folosesc într-un fel sau altul versurile, „poezia“ – de la Planeta Petrila la poeziile la borcan sau pe pietricele… Care e rolul poeziei aici?
Rolul poeziei în toate „spectacolele“ mele a fost acela de a nu duce tava.
Ați pregătit pentru Romanian Creative Week expoziția „The Pebble Tamer“. Despre ce este vorba?
Expoziția de la Iași, „The Pebble Tamer“, este un omagiu pe care vreau să-l aduc, tardiv, dar nu inutil, câtorva persoane la care țin foarte mult și la a căror îmblânzire lucrez încontinuu: Sharon Stone, Freddy Flintstone, Irving Stone, Rolling Stones, Sisyphus Stone și Philosophical Stone. Iar faptul că o fac cu uneltele fine ale poeziei nu este decât un amănunt pe care nu vreau să-l treceți cu vederea, auzul, mirosul și pipăitul.
Cât de clară credeți că este distincția între „ce este arta“ și „ce nu e este artă“ în ziua de astăzi?
Să fie clar că nu mi-e clară deloc. E cam ca dilema din farfurie: dacă puiul e de crescătorie ori e crescut pe pământ.
Unde v-ați încadra ca tendință artistică?
Având în vedere evoluția societății românești, m-aș încadra ca tendință (carevasăzică ceva la care tind) spre pictură murală rupestră.
Cum vedeți chestiunea originalității unui artist? Mai degrabă se construiește sau mai curând vine din inspirație?
Ce să zic și eu? Apelez la un prieten, mai celebru ca mine, care spunea că transpirația e musai a fi de 99%, inspirația de doar 1%, iar de rest, cât încape, respirație!
Care au fost cele mai complicate decizii pe care a trebuit să le luați în calitate de artist de-a lungul timpului?
Deciziile complicate pe care a trebuit să le iau au fost cele referitoare la curva asta de viață. Cele referitoare la calitatea mea de artist au fost floare la ureche.
Cât și cum lucrați la o expoziție? Cum funcționează laboratorul dumneavoastră de creație? Ce vă stimulează și ce vă inhibă?
Tot timpul.
La foc continuu.
Țigara și Antena 3.
Ați făcut câteva muzee până acum, printre care Muzeul Mamei, al Poezie(i), dar și pe cel al Instalatorului Român. Deconcertant la prima vedere. Care e rostul acestor muzee? Ce v-a mânat în luptă să le faceți? Cât sunt muzee și cât instalații artistice?
Muzeele mele sunt replică la acele clădiri numite pompos muzee, care adăpostesc lucruri prăfuite și din care viața a dispărut cu desăvârșire.
Probabil ar trebui să redefinim și noțiunea de muzeu.
Cât din cele făcute de mine sunt instalații artistice, nu știu. Dar mi-ar plăcea să fie toate, plus că mi-ar foarte plăcea ca ele să fie niște universuri în expansiune. Simt întotdeauna după tăierea panglicii inaugurale nevoia înnoirii lor. Fiecare muzeu este o carte care-și amână epilogul.
Rostul acestor muzee pentru mine este de a nu rămâne dator.
Nu-mi place să am datorii la nimeni, cu atât mai mult la mine însumi.
Așadar am spus-o și o repet: Mother’s Museum este plata făcută către Mama mea care mi-a dat șira spinării; Casa Memorială „Ion D. Sîrbu“ este datoria mea față de scriitorul care m-a făcut doctor coloris causa; Muzeul Instalatorului Român este mulțumirea mea adusă patriei care, ca pe Sîrbu, mă doare fizic. Patria, nu mulțumirea. Iar Muzeul Poezie(i) este, dintre toate muzeele, „zarul meu de opt-opt“.
Cum apreciați scena artistică românească? Care sunt marile schimbări din ultimii 20 de ani, să zicem, și ce direcții noi se prefigurează?
Referitor la scena artistică românească, desigur, regret enorm dispariția lui Dan Spătaru, Aurelianului Andreescu, a Mihaelei Runceanu, a Doinei Badea și a Romicăi Puceanu. Sunt optimist însă când văd că vin tare din urmă Adrian Copilul Minune, Sorinel Puștiul, Vali Vijelie și, last but not least, GUȚĂ.
Ce înseamnă „succes“ în artă?
S-a schimbat definiția „succesului“ înainte și după 1989?
Despre succesul în artă nu pot vorbi decât după închiderea expoziției personale „Îmblânzitorul de Pietre“/ „The Pebble Tamer“ din Iași. Atunci voi putea cuvânta, în cunoștință de cauză, și despre definiția lui.
Cum credeți că schimbă apariția internetului și a realității virtuale creația, viața artistului, percepția asupra artei? Ce se redefinește și ce nu în statutul artei?
Pentru că este ultima întrebare, îmi permit să fiu optimist, așadar voi fi toboșarul vremurilor noi și anunț apocalipsa după Ioan Stratan: „Aici, unde noi am ajuns, este mai bine ca binele./ Egali în prostie. Aici este finele“. Concluzie: „Numai întrebarea știe/ Ce n-am fost, ce
n-o să fie“ (Ierunca dixit).
Ion Barbu (Petroșani, 6 iunie 1953) locuiește în Petrila, pe strada 1 Iunie. A participat la peste 400 de expoziții din România și din străinătate și a câștigat aproximativ 50 de concursuri naționale și internaționale de caricatură. Caricaturile îi sunt publicate în ziare și reviste din Turcia, Polonia, Italia, Bulgaria. În România, publică sau a publicat în „Suplimentul de cultură“, „Ziua“, „Dilema veche“, „Academia Cațavencu“ (peste 8.000 de caricaturi până în prezent). Organizează festivalul de poezie, muzică și teatru Om rău din Petrila (între anii 2000 și 2005, cinci ediții și un parastas) și este președinte al Fundației Culturale „Condiția română“, Petroșani. De asemenea, a organizat Salonul de Toamnă al Umorului din Petroșani (12 ediții, între anii 1976 și 1987). A organizat primul festival de caricatură pe asfalt. Predă caricatura de presă la Școala Superioară de Jurnalism din București și este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. A fost coautor (timp de cinci ani) al serialelor „Caricaturiștii lumii“ (în „Flacăra REBUS“) și „Cronica marilor festivaluri de caricatură“ (în „REVISTA X“).
Albume și cărți: Petrila, periferia culturală a Europei (I. Frumosul din Petrila adormită; II. Antologia poeziei românești la zid; III. Petrila unter alles; IV. Colonia râsa-plânsa), Cercul artiștilor dispăruți, Tratat de rienologie – Literatură și caricatură de sertar, Cartea albă, seacă, rece și fără sifon a guvernării Văcăroiu, Duminica Orbului, Surdului și Mutului, Lăsata și ridicata Secului, Cartea Albă a caricaturii de presă, Nutzi, spaima Constituții, Adrian Năstase – Tratat de aroganță, Ion Iliescu – Convorbiri cu Nina.
FOTO: © Camelia Toma