Unde merge românul vara? În concediu la munte sau la mare, unde i-e plăcerea mai mare. Așa că anul acesta Alina și cu mine am mers la mare (muntele e mare și abrupt, trebuie urcat) și, de dragul varietății, ne-am propus o experiență inedită: un sejur la Marea Neagră românească, unde nu mai ajunseserăm din 1994.
În acea vară din mileniul trecut am stat în Costinești, care arăta cam ca în perioada comunistă: nu se schimbase mare lucru nici în stațiune, nici în comportamentul hotelierilor, chelnerilor și celorlalți angajați din zona „neospitalității“, cum ni s-a părut atunci. În linii mari, Costineștiul din 1994 era încă un mic sanctuar al comunismului dispărut, cu turiști supuși și hotelieri atotputernici. Ne-am simțit ca atare și, fiind tare tineri, ne-a revoltat. Poate de aceea nici n-am mai călcat pe litoralul autohton vreme de 28 de ani.
Mi-aduc aminte că atunci, în ’94, am stat într-o cameră de hotelaș de Costinești. Retrospectiv, îmi dau seama că nu era mare lucru, dar a fost prima dată când stăteam pe litoral la un hotel: nu în căsuțe studențești cu opt persoane în camere de două, nu într-o cameră de scânduri cu acoperiș de tablă din Costinești-sat, în gazdă la localnici, cu duș ecologic în curte, adică un butoi cocoțat pe niște pari, în care apa se încălzea încet la soare. Nu, acum eram turiști adevărați, cu cheie lăsată la recepție. Doar că, parcă printr-un făcut, într-o noapte camera noastră de hotel a fost invadată mai întâi de o broască, apoi de un șoarece – altfel inofensivi. Broasca am dat-o până la urmă afară (sau mai degrabă a plecat singură, de plictiseală), dar cu șoarecele am mai avut de furcă. Când ne-am plâns la recepție, doamna de acolo ne-a privit rece, ne-a dat de înțeles că nu era treaba ei și ne-a trimis la o cameristă. Am dat, în toiul nopții, și de cameristă, dar n-am avut mai mult succes, ba chiar dimpotrivă: când am anunțat că avem un șoarece în cameră, a țipat: „Aveți un șoarece? Până nu-l scoateți de acolo, eu nu mai calc în camera aia!“. L-am scos, ce să facem?
Doar că, așa cum am zis, de atunci au trecut 28 de ani. Ca să pot înțelege istoric, măcar cât de cât, decalajul temporal ce ne separa de acele vremuri, am făcut o raportare la alte vremuri, relevantă măcar psihologic. Dacă ar fi fost vorba de o ședere pe litoral (sau oriunde altundeva) în 1944 în loc de 1994, o întoarcere după 28 de ani ar fi însemnat revenirea pe aceleași locuri în 1972. Cât puteau să se fi schimbat litoralul – și România – între 1944 și 1972? Ei bine, la o astfel de schimbare puteam să ne așteptăm și noi odată cu revenirea la mare nostrum (Neagră, nu Mediterană). Sigur, un astfel de exercițiu e subiectiv: nici vorbă ca Europa și România să se fi schimbat în ultimii treizeci de ani atât cât au făcut-o după Al Doilea Război Mondial, dar schimbări au fost. Și exagerările sunt bune și ele: te pregătesc pentru ce e mai rău, pentru ca apoi să fii mulțumit, chiar bucuros că e ceva mai bine.
Pentru ca totul să semene cu o revenire la matcă, chiar și drumul până la mare l-am făcut ca pe vremuri, deci cu trenul – și cu CFR-ul. De data asta la vagon de dormit, ca orice aspiranți respectabili la statutul de middle class. Unde a fost decent, curat (de ce mă tot mir de curățenie pe trenurile românești?), cu toaleta mânjită și pe pereți după prima oră de drum (dar pentru asta eram pregătit) și cu un compartiment la fel de strâmt ca de obicei. Iar trenul pornit de la Timișoara a ajuns la Eforie Nord cu o întârziere de doar un sfert de oră: sfertul academic, să zicem. Deci, pe ansamblu, un progres.
Unii s-ar putea întreba de ce n-am optat pentru un concediu la Costinești, dacă tot voiam o întoarcere în spațiu și peste timp? E simplu: pentru că nu mai aveam ce căuta în „stațiunea tineretului“, unde se adună studenți și adolescenți lipsiți de griji, care petrec nopțile pe plajă cu chitara și sticla de votcă (o, și cât ne înșelam!). Acum trebuia să ocupăm o poziție potrivită cu statutul nostru, într-o stațiune plină de familiști ca Eforie Nord.
Habar n-aveam noi cât de adevărată era eticheta asta. Urma să aflăm curând.