Difuzarea filmului documentar în trei serii Trainwreck: Woodstock ’99 (2022) pe canalul Netflix a stârnit pasiuni uimitoare în rândul congenerilor mei, exprimate cu postări indignate pe rețeaua rețelelor sociale.
Profesori pensionari, publiciști de factură creștin-democrată sau consumatori de rock îmbibați în bunăvoință și doldora de sentimente pioase, cu bun-gust, s-au revoltat: „Turma de troglodiți a sfâșiat frumusețea muzicii! America a murit în 1999! Viitorul e sumbru cu asemenea specimene umane!“. Și alte imprecații bine articulate. Niciunul n-a văzut manipularea abilă a tânărului regizor englez Jamie Crawford, comisă poate la comanda producătorilor, poate fiindcă așa e moda ideologică, poate din convingere proprie. Iar mistificarea va fi legată definitiv de numele lui, fiindcă el a semnat-o. Eticheta are aspect proteic; alegeți ce vă place: political correctness, cancel culture, woke, #metoo etc.
Rețeta făcăturii e simplă, n-o mai despic aici. Evenimentul a fost ideal pentru „mesajul“ subtil indus. Și vinovat principal de posibilitatea interpretării tendențioase este însuși creatorul festivalului, Michael Lang. Omul nu poate fi bănuit de rea-intenție. Cel mult de naivitate sau nepăsare. A vrut profit, ca tot capitalistul. Nimic de reproșat. Nu știu dacă el a decis lista trupelor care au evoluat pe cele două scene și-n pavilionul dedicat petrecerilor rave, dar sigur a fost de acord cu alegerea și nu s-a înșelat. Fără îndoială că vechiul show-businessman a simțit foarte bine pulsul publicului-țintă din 1999, a cărui mentalitate era diferită de cea predominantă cu trei decenii în urmă. Eroarea lui Lang? Obstinația de a utiliza cuvântul Woodstock. E un cuvânt magic nu doar pentru cei 500.000 de inși prezenți în 1969, ci și pentru generațiile următoare, universal răspândite (inclusiv în țările blocului comunist). Woodstock ’69 trimite la flower-power, make love not war, stop poluare, pace, înțelegere și întreg arsenalul de năzuințe frumoase, idealiste. Chiar vocabula wood (= lemn) se potrivește cu esența mișcărilor cetățenești de la finele acelui deceniu controversat.
Tot la Woodstock 1969 s-a lansat strigătul Freedom. Libertate, da; dar înțeleasă de o parte a poporului rockeristic mai degrabă ca lipsă de răspundere decât ca asumare a vreunei îndatoriri sociale. Iar sloganul „sex & drugs & rock-n-roll“, insidios prelins pe lângă muzică, va fi văzut rodind nesăbuit tocmai la Woodstock ’99. Nu neapărat legat de rock în sine, ci de participarea la asemenea manifestări. Generația Woodstock ’69 a promovat, fie că a vrut, fie că nu, mentalitatea „Totul e permis“ și „Lasă copiii în pace, nu-i brutaliza cu sfaturi bătrânești“. A inaugurat un soi de contracultură, oficial combătută, totuși gras recompensată și discret împinsă în avanscenă, încât azi orice copil vrea să ajungă vedetă și să facă bani. Și vrea musai acum! În aceste condiții, era greu de așteptat peace, love & lullabies la un festival cu strigătul de ordine: „Nu-mi spune tu mie ce trebuie să fac“. Și nu „hoarda“ trebuie învinovățită, ci părinții și „profesorii“ ei.
Lang & comp. au strâns în 1999 trupe în vogă și reprezentanți ai vechiului showbiz, gen James Brown, Willie Nelson. Au explodat Korn, Limp Bizkit, Rage Against The Machine, Kid Rock sau Creed. Trupe nü metal. Pe lângă ele, Metallica și Megadeth păreau bătrâne, chiar erau! Iar ca Red Hot Chili Peppers să fie băgată în seamă, basistul Flea a… plutit pe scenă în pielea goală! Publicul, înnebunit de căldură, de condiții sanitare improprii, de prețurile practicate la tarabe (și de energizante, firește!) s-a dezlănțuit la piesele nü-metal-iștilor cum rar am putut vedea în alte concerte. Indiscutabil, trupeții au prestat con brio!
Concluzia o trage una dintre fete, feministă moderată azi, după două decenii: „A fost o experiență pe care aș repeta-o oricând!“ So, metal-stock rules!
Un comentariu
Acest festival Woodstock 99 a fost o mare mizerie, consfintind momentul cînd industria muzicala a pus cruce rockului independent (grunge-subpop, low-fi, riot-grrls, sst, dischord etc). Cu ce a vrut sa defileze la acest Woodstock fals: nu Alice in Chains, Soundgarden, Sonic Youth, Royal Trux, Fugazzi sau Mudhoney, ci fake-uri agresive si stupide (cele doua adjective se atrag unul pe altul), gen Limp Bizkit, Korn si Kid Rock. Am urmarit evenimentul pe MTV la vremea aceea. Era epoca lui Jackass si a altor show-uri cretine. Marele Woodstock redivivius s-a lasat cu batai, cu incendieri si cu violuri în grup (instigate si de pe scena). Autorul acestui articol nu intelege ce i se reproseaza falsului Woodstock, dar asta nu-i de mirare: fanii Korn si Limp Bizkit n-au cum sa priceapa ca n-au nici cea mai mica legatura cu rockul. Trist!