"Cuvintele pe care le-am lasat amanet/acasa/se intorc..." Cum
a fost aceasta reintoarcere a poeziei la limba romana, odata cu publicarea
volumului de versuri Mocheta lui Klimt?Reintoarcerea poeziei mele la limba romana a inceput mult timp inainte de a fi scris prima poezie din Mocheta lui Klimt. Prin 1992-1993, am inceput sa visez ca ma aflam din nou, brusc, in Romania, cel mai adesea la Bucuresti, fara sa inteleg cum sau de ce. In mai toate visele apareau figuri feminine, si de fiece data figurile acestea apareau colorate de un soi de melancolie culpabilizanta fata de cel care purta in vis zdrentele identitatii mele.
Plecind de la o asemenea scena intrezarita in vis, iata ce scriam intr-un poem din 1993, publicat in 2000 in volumul Balayeur devant sa porte (citez in romana, tradus din franceza): „poemul dureaza noaptea intreaga e facut/sa dureze in locul tau/cind esti absent el continua inca/tu nu poti face sa se termine noaptea/decit ascultind necunoscuta/care vorbeste in limba ta materna/fara ca tu sa o poti intelege/(…)”. Miza incomunicabilitatii incercate in vis era aici sfirsitul noptii, adica al vrajii poemului unic, neintrerupt. Continuitatea poemului (dar nu neaparat si a poetului!) cerea ca limba materna sa redevina comuna poetului si necunoscutei auditoare.
Cred ca pentru ca reintoarcerea despre care vorbim sa devina mai deplina, mai autentica, nu doar pentru mine cit si pentru cititori, ar fi de dorit sa public din nou cartile aparute inainte de plecarea din tara, Geraldine (1969) si Acceptarea initiala (1971), dar de data aceasta intr-o versiune necenzurata.
Sa-i dam dreptate lui Borges atunci cind spune ca „poezia trebuie sa fie anonima”?
Inainte de a va raspunde sa-l citam inca putin pe Borges. Citatul propus continua astfel: „De exemplu, daca as putea alege, mi-ar placea ca unul din versurile mele, sau una din povestirile mele, sa fie rescris(a) sau ameliorat(a) de altcineva pentru a supravietui, si ca numele meu sa fie uitat, asa cum se va intimpla de altfel cu timpul. Aceasta e soarta tuturor scriitorilor. Ce a mai ramas din numele celor care au scris acest vis minunat numit O mie si una de nopti? Nimic, si nici nu conteaza”.
In realitate, cind spune „anonima”, Borges vrea sa spuna „eterna”, adica atemporala. O eternitate creata de ceilalti, de generatiile succesive, de traditie. O re-creare continua care nu schimba in nici un fel textul initial. Astfel inteleasa, poezia devine intr-adevar anonima. In ceea ce ma priveste, ceea ce scriu este violent individual. De la o carte la alta pot fi acelasi sau altul, dar, mai presus de orice, obisnuiesc sa nu ma repet. Si chiar daca se intimpla sa ma regasesc de la o carte la alta, nu am niciodata sentimentul de a rescrie aceeasi carte.
Ce poet roman, contemporan, v-a atras in mod deosebit atentia?
As putea cita nu unul, ci mai multi. Cea mai recenta descoperire, ca sa zic asa, este Stefan Manasia, a carui carte, aparuta in aceeasi colectie cu a mea, mi-a placut. Pe la inceputul anilor ’90 i-am citit pentru prima oara, cu mult interes, pe Mariana Marin, Ion Stratan si Florin Iaru. Din nefericire, doar ultimul imi mai poate procura (sper!) surprize in viitor. L-as cita aici si pe Stefan Agopian, care, desi considerat oficial ca prozator, mi se pare a fi, in acelasi timp, si un remarcabil poet.