Memoria afectiva si cea istorica nu se suprapun neaparat, prima apartinind adesea unei singure generatii, celor care au trait evenimentele, in timp ce a doua, ce exista ca fundal, trebuie cultivata pentru a cladi peste timp, cu noile generatii, o societate mental sanatoasa. Caracterizat infam dar si istoric, concertul amintit de la Londra nu a fost niciodata publicat integral si, aflu acum, editorii seriei de discuri BBC Legends au preferat sa publice doar concertul pentru violoncel de Dvorak, cu o editare care sa deghizeze strigatele salii, intervenite la inceputul concertului. Memoria a fost astfel obnubilata, fiind eliminate de pe disc, odata cu strigatele de protest si celelalte piese ale programului, uvertura lui Glinka, Ruslan si Ludmila, cea de-a zecea simfonie a lui Sostakovici, faimoasa pentru portretul muzical al lui Stalin si bis-ul dat de Rostropovici, o sarabanda de Bach.
Nu stiu ce va retine astazi, 40 de ani mai tirziu, memoria afectiva a generatiei tinere actuale: criza si razboiul ruso-georgian sau Olimpiada din China si performantele unui inotator american. Autoritatile chineze au facut tot ce le-a stat in putere sa stearga memoria incomoda, de la revolutia culturala pina la incidentele singeroase de anul acesta din Tibet. Cum toate televiziunile occidentale au pregatit programe speciale despre China, am putut vedea intr-unul din ele si un documentar despre intoarcerea acasa a fiului minune, a pianistului, devenit celebritate mondiala, Lang Lang. Totul era bine si frumos cu milioanele de copii ce l-au luat drept model pentru a deveni si ei pianisti pina intr-un moment cind o oficialitate evoca trecutul. Pina dupa revolutia culturala nu ar fi existat nici un copil minune, nici o traditie a unei scoli de pian, nici un tinar pianist de talia lui Lang Lang. Altfel spus, doar o societate comunista de felul celei prezente in China poate produce un asemenea talent.
Realizatorul filmului, cel care lua interviul, nu a intervenit, lasind sa se inteleaga ca acesta ar fi fost adevarul. Mi-am amintit cu acel prilej de Li Min Cean, talentatul concurent la primul Concurs international „George Enescu”, pe care l-a si cistigat si la discul LP pe care Electrecordul l-a imprimat ulterior. Li Min Cean a participat la Festivalul „Enescu” in 1964 si a cintat cu Filarmonica din Iasi, din Timisoara si Brasov. Despre Li Min Cean au circulat tot felul de zvonuri in timpul revolutiei culturale, toate cu concluzia ca nu mai putea cinta, degetele fiindu-i distruse intentionat, prin maltratare, sau in urma trimiterii lui la asa-numita „reeducare”.
Curiozitatea m-a facut sa caut pe Internet informatii despre acest pianist si sa gasesc un intreg articol despre el, publicat in 2007 de Veronica Pavel Lerner in revista „Observatorul” din Toronto. Li Min Cean (Li Ming Qiang), astazi in virsta de 72 de ani, intr-adevar nu a mai putut sa cinte dupa revolutia culturala si se deplaseaza insotit permanent de un doctor, caruia i-a aratat fotografiile de la Festivalul „Enescu”: „Aceasta este dovada ca am cintat intr-adevar la pian inainte de revolutia culturala; nu m-ati crezut…”. Potrivit articolului amintit, Li Min Cean ar trai in Hong Kong, unde da si lectii de pian, iar gratie unui prieten si admirator a aparut si un album de doua discuri compact cu citeva din inregistrarile sale de tinerete. E bine ca din cind in cind memoria sa fie reimprospatata si, poate, un gest in acet sens din partea Electrecordului ar fi binevenit.