Am citit de curând într-un articol de ziar nemulțumirile unei turiste românce ajunse pe litoralul croat, în superba Opatija. Dincolo de niște plângeri comune, cum ar fi lipsa locurilor de parcare (ca peste tot), prețurile mari în comparație cu Turcia sau Grecia ori plajele pietroase, fără nisip (altfel cunoscute de oricine se interesează de litoralul adriatic), una mi-a atras imediat atenția: faptul că nici pe plajă, nici la restaurante nu auzi muzică și că, prin urmare, e prea multă monotonie. Am citit și am rămas pe gânduri. Cât mi-aș fi dorit monotonia asta la Eforie!
Din câte se pare, mulți români consideră că relaxarea, concediul, distracția nu pot fi separate de un fond sonor puternic, care să le vibreze în urechi. Dacă nu e muzică sau zarvă, nu e nici distracție. Iar dacă e muzică, ar fi bine să fie muzică la volum cât mai mare. A fost unul din lucrurile care ne-au zdruncinat serios la Eforie. Veneam după ani de concedii monotone, fără muzică – de fapt cu muzica răsunînd discret ici și colo prin localuri, dar nu și pe plajă –, petrecute în Croația (inclusiv Opatija), în Grecia sau Bulgaria, și ne-am trezit deodată în miezul distracției locale. Care înseamnă muzică „la maxim“, în restaurante și pe plajă, pe trotuare și prin curți. Muzică și grătare. Bănuiesc că orice pensiune de pe litoralul nostru are în curte un grătar care sfârâie seară de seară, ridicând nori de fum greu, cu miros de grăsime, deasupra stațiunilor, timp în care în curte răsună muzici de toate felurile, ce zguduie ferestrele și se amestecă în urechile trecătorilor. Și cred sincer că, dacă hotelurile de la mare cu deficit de clienți ar vrea să atragă românii vara, ar fi suficient să instaleze câte un grătar oricât de mic fie pe balcoanele camerelor, fie în curțile cu piscine și șezlonguri. Grătare și boxe puternice, – iată formula succesului pe litoral.
Din punctul ăsta de vedere, Eforie Nord a fost un succes. Las acum deoparte grătarele, această tradiție românească de sorginte americană ce ne definește ca popor. Zgomotul însă…
Dimineața, pe la 7-8, când coboram spre mare, plaja era încă în regulă, liniștită și senină. Se auzeau valurile mării, ici-colo câte un pescăruș, zumzet ușor de voci de la ceilalți turiști din preajmă. Pe la 9 însă începea. Distracția, adică. Undeva prin apropiere apărea o trupă de dansatoare tinere împreună cu un animator cu microfon, ce se instalau sub o copertină de pe plajă, lângă niște boxe puternice.
Și începea muzica: bubuită, plină de bași, tare-tare. Plaja vuia. „Ne distrăm împreuuunăăăă?“ urla animatorul. „DAAA!“ răspundea tot el. Urmau concursuri pentru copii, pentru părinți, muzică, muzică, comentarii și muzică – „Ne distrăăăm? DAAA! Distracțieeeee!“ – și totul se auzea la peste o sută de metri de boxele distracției. Dacă te mutai mai departe, fiindcă plaja era lată și întinsă, dădeai peste altă copertină, sub care un alt animator începea distracția, aceeași sau alta, cui îi pasă?
Pe plajă existau și câteva baruri cu mese și scaune ușoare, unde, dacă voiai să stai, suportai altă muzică, tot la volum mare. Dacă mergeai împreună cu cineva, nu conversai, ci țipai. Bănuiesc că, strigând și respirând mai apăsat, inhalai mulți aerosoli, așa că tot câștigai ceva. Iar muzica și distracția nu se mai terminau. În prima zi mi-am imaginat că la amiază, odată întorși pe străzile orașului, o să avem parte doar de rumoarea obișnuită a turiștilor și teraselor. Nici vorbă. Dinspre multe terase vuia muzica antrenantă. În plus, o grămadă de turiști se plimbau pe trotuare ducând în mâini boxe bluetooth din care răsunau tot felul de muzici, de la rock până la manele – foarte tare, bineînțeles, ca să ne împărtășim cu toții din plăcerile sonore.
M-am întrebat atunci ce făcea un pasionat de muzică cu boxa în mâini atunci când intra să ia prânzul într-un local unde duduia altă muzică? Lăsa cele două coloane sonore să se împletească? Tzancă Uraganu cu I Want to Break Free? Pump the Jam cu Ștefan Bănică senior? Sau ceda influenței străine, lăsându-și propria muzică pentru plimbările pe trotuar? Oricum, era distracție, nici vorbă! Nu știam unde să ne mai ascundem de ea. Iar serile – dar pe ele o să le las pe săptămâna viitoare –, serile erau apoteotice.