Fiindca n-am gasit niciunde pina acum o luna povestea cu Ogygia din Adriatica, desi am stat ani la rind cu ochii pe harti, ca sa le pot depana mai bine studentilor Odiseea. O predau de vreo 15 ani cu un zel atit de mare, incit am ajuns sa recit si-n somn statiile lui Ulise, cu tot cu Itaca. In plus, nu-i an sa nu-mi treaca prin fata ochilor la examen zeci de lucrari care raspund si ele cum pot la intrebarea ce descopera Ulise in Ogygia? Spicuiesc: „sexul perfect”, „dorul de casa”, „plictiseala dupa sapte ani cu aceeasi femeie”, „ca pina la urma Penelopa o bate la puncte pe Calypso”, „pe el se descopera”.
Desi stiu ca nu toti savantii jura pe geografia miturilor, m-am luat dupa citiva care scriu neabatut ca insula feacilor ar fi Corfu, ca lotofagii ar molfai in transa lotus pe coastele Libiei, ca Ciclopul ar fi rasarit de pe linga Napoli si lestrigonii prin Corsica. Dar cind am ajuns la salasul frumoasei Calypso au inceput bijbiielile: unii zic ca splendoarea de insula ar fi undeva in virful cizmei care-i Italia de azi, altii, ca s-ar afla prin nordul coastelor Marocului, altii ca s-ar pierde intr-un arhipelag grecesc. Ce sa mai cred? Nimic. Am continuat sa vorbesc inaripat despre ce inseamna sa ratacesti peste mari si tari si despre ce descoperi la finele calatoriei. Iar acum, la inceputul lui august, cind am pus piciorul pe Mljet, parca as fi ajuns la capatul tuturor drumurilor vietii mele, atit de mult am crezut ca pe-acolo si numai pe-acolo s-au zbenguit Ulise si Calypso, ca numai acolo, pe mal, ar fi stat el cu ochii plini de lacrimi, topit de dorul Penelopei.
Le-am susurat celor doua cupluri de prieteni care-mi erau partase la exaltare tot cursul scurt despre Calypso, Penelopa si Ulise. Unele chestii si le aminteau, altele i-au lasat paf. Cum ar fi povestea (gasita in Felix Buffiere) cu tesutul pinzei si cu desiratul ei, care la greci se cheama analysis. Deci Penelopa – o mare inteleapta. De-aceea, pina la urma, perfecta Calypso n-are totusi spor, iar Ulise tinjeste dupa soata ca dupa ultimul liman. Asa, povestind gifiit, am urcat pina in satul pierdut pe munte si-am amutit cind i-am vazut pe cei zece batrini cum erau asezati pe scaune in mica piata, sub un maslin urias, perechi-perechi, si cum zimbeau. Cind soarele a inceput sa apuna am coborit spre golf. I-am lasat, nu stiu de ce, pe Delia si Eugen, pe Rodica si Silviu s-o ia inainte. De sub un leandru urias i-am urmarit minute in sir si-am inteles intr-o clipita, pe viu, tot ce-am indrugat ani la rind prin amfiteatre.
Fulgerator, mi-au aparut in fata ochilor Minodora si Leonida T., fostii mei vecini, stinsi foarte in virsta, la doar o luna unul dupa altul, exact cum stateau la masa mina in mina si se priveau fara sa spuna nimic, iar eu vedeam seara de seara scena prin geamul luminat, topita de emotie. Brusc am strigat-o pe Delia, cu inima explodata, hei Pupi mai incet asteptati-ma unde-ati pornit-o asa.