Dacă mama lui Emmanuelle este romanciera franco-thailandeză Emmanuelle Arsan (sau, probabil, soțul ei), tatăl fascinantului personaj nu poate fi altul decât regizorul Just Jaeckin, care a încetat din viață la începutul acestei luni și care a semnat extrem de celebra adaptare a cunoscutului roman erotic.
Jaeckin nu a fost și nu este un mare cineast, dar film său de debut, Emmanuelle, avea să devină un eveniment în 1974. Înainte de asta, în vreme ce Emmanuelle Arsan încerca să devină actriță (chiar a apărut alături de Steve McQueen într-un film, The Sand Pebbles), Jaeckin își construia o fructuoasă carieră de reputat fotograf de modă pentru reviste precum „Paris Match“, „Elle“ sau „Vogue“. Nu doar fotografie, Jaeckin, care se definea drept „un om grafic“ sau „un compozitor de imagini“, se preocupa în egală măsură și de sculptură, cinema, pictură, dar și de scris, și se considera un militant al „esteticii frumosului“. Jaeckin reușise, astfel, să își creeze o anume faimă în lumea monden-artistică a Parisului de la sfârșitul anilor ’60, începând să își facă mâna și cu câteva spoturi publicitare, o artă abia la începuturile ei. Toate acestea aveau să îl plaseze, la momentul potrivit, în cea mai bună poziție pentru a se ocupa de Emmanuelle.
Interesant este că, atunci când proaspătul producător Yves Rousset-Rouard i-a oferit posibilitatea de a realiza adaptarea cărții lui Emmanuelle Arsan (publicată inițial anonim în 1959), prima reacție a lui Jaeckin a fost să refuze, simțind că nu are suficientă experiență.
Nimeni nu s-a așteptat însă ca Emmanuelle să detoneze ca o adevărată bombă. Cel mai mare succes de casă francez al anului, cu peste nouă milioane de spectatori, un film care a reușit performanța de a ține afișul pe Champs-Elysées vreme de 13 ani, Emmanuelle nu a fost un simplu film soft-porno, ci un adevărat fenomen de societate. A provocat în Franța o dezbatere frenetică asupra cenzurării operelor erotice și a scăpat de interzicere în agitația produsă de moartea președintelui Pompidou. Ministru al Culturii, scriitorul Maurice Druon ar fi vrut să îl facă să dispară, iar înlocuitorul lui, Michel Guy, îl permite.
Emmanuelle nu devine numai un triumf comercial, ci un adevărat obiect de cult în întreaga lume. „Un mit“, avea să spună mai târziu Just Jaeckin care nici după patru decenii nu găsea o explicație a succesului acestui film. „Probabil fiindcă a apărut în momentul potrivit, ca un film de societate. Poate fiindcă, până atunci, acest gen de film, de «șarm» sau erotic, era necunoscut. Existau doar filme pornografice, vizionate doar de bărbați. Dar filmul nostru a fost lansat nu în circuitul cinematografelor porno, ci în circuitul tradițional de distribuție, într-o epocă în care societatea era în plină schimbare, în perioada liberalizării moravurilor în Franța.“
Înainte de Emmanuelle, provocase scandal Bertolucci, în 1972, cu celebrul Ultimul tango la Paris. Ambiția producătorului lui Emmanuelle, Yves Rousset-Rouard, era doar să facă bani, profitând de acest succes, cu un film dotat cu un buget redus, cu actori puțini sau deloc cunoscuți, realizat aproape clandestin în Thailanda. Un film pe care, la început, puțini voiau să îl vadă și care a sfârșit prin a marca profund destinele celor implicați în realizarea lui.
Necunoscuta olandeză Sylvia Kristel a devenit peste noapte o adevărată vedetă, dar, în ciuda încercărilor, nu a reușit niciodată să scape din capcana filmelor erotice. Pentru cel care a descoperit-o, Just Jaeckin, succesul filmului Emmanuelle a fost urmat de „trei ani de traversare a deșertului“. „Lumea nu mai voia să lucreze cu mine, devenisem diavolul. A fost o dramă pentru familia mea, fetele nu mai voiau să iasă cu mine. Mi s-a spus că imaginea mea nu mai poate fi asociată cu reviste respectabile precum «Elle» sau «Vogue», galeria Stadler a rupt contractul cu mine“, povestea mai târziu regizorul, care s-a plâns că, în perioada respectivă, a fost insultat în numeroase rânduri, fiind numit pornograf și „omul care a murdărit cinemaul francez“. Este silit să își găsească susținători în afara țării, dar, mai mult, este consemnat aproape exclusiv din punctul de vedere al carierei de cineast la producții mai mult sau mai puțin erotice: Histoire d’O, Madame Claude, Le dernier amant romantique, L’amant de Lady Chatterley (din nou cu Sylvia Krystel). Eșecul lui Gwendoline, în 1984, pune capăt carierei sale, iar Just Jaeckin se întoarce la arta plastică.
Avea să sufere foarte mult la moartea prematură, în 2012, a Sylviei Kristel, pe care faima și imaginea erotică de care nu putea să scape aveau să o împingă spre droguri și alcool. „Numele ei, Kristel, o reprezenta foarte bine Era o femeie minunată, foarte pură, foarte naivă. Și ea, ca și mine, a fost depășită de mareea Emmanuelle. Stigmatul pe care i l-a imprimat acest film a fost prea dur pentru ea“, avea să declare Jaeckin.
Iar fostul regizor a urmat-o zece ani mai târziu, decedând la vârsta de 92 de ani la începutul lunii septembrie. Chiar când Emmanuelle se pregătește să revină sub forma unui remake, cu vedeta Léa Seydoux în rolul principal, pe care îl pregătește regizoarea Audrey Diwan, laureată a unui Leu de Aur la Festivalul de la Veneția pentru Happening.