Insula tipatoare din lanul de consum
M-am intors la mine de doua ore, e miezul noptii si e luna plina. La fel ca si ieri, cind totul parea creat ca pentru un joc spatial. Din adapostul personal, rasuflarea isterica a insulei nu-mi mai dezechilibreaza mintile care inca jongleaza. Acum pot spune in cuvinte ce acolo imi venea a urla. Pentru ca pentru prima oara de cind tot merg la Sziget, am simtit ca ma sufoc. Gigantul in care s-a transformat festivalul de pe insula Obudai din nu mai putin celebra Budapest (nu Bucharest!) imi revolta pentru prima oara simturile. Prea mult, prea tare, prea multi, prea variati, prea multe: nevoi, consumabile, realitati, personalitati, noutati, exceptionalitati. Pentru prima oara, acea fantastica „stztare de inszula” de care tot ma legam in anii trecuti ma revolta. Cautam intimitatea unei galaxii in expansiune care isi cauta centrul.
De unde sa incep? De ce imi era dor? Desi recunosc calea, am nevoie de semne. Poate e doar socul inceputului, receptat trairile a 38.000 de oameni si interactiunea dintre 40 de natii. Nu m-am mai dat pe net de data asta sa vad ce s-a mai intimplat dupa potop. Poate va intereseaza. Am inteles doar ca doua saptamini vor dura doar curatenia si re-ierbizarea insulei. Ea singura a produs in cinci zile 4 milioane de euro (Sziget in varianta scurta). Din pacate, asta am simtit anul asta de la intrare, cind mi se ura Welcome in stil babilonian.
Ca Szigetul a devenit o mega afacere si ca toate evenimentele din interior sint o unealta de a intoarce banii cu lopata, mi-a trecut prin cap. Cu toate astea, pricep ca ai nevoie de bani ca sa faci arta (ma repet). De aceea am acceptat schimbul, corect de altfel.
Sex Pistols go home
Am ajuns vineri seara. M-am retras la Ambient. Nu ca sa-mi fac incalzirea pentru fostele legende ale punk-ului britanic. Sex Pistols. Ce paradox. M-am tirit din Ambient la Main Stage ca sa vad ce a mai ramas dintr-o formatie care a facut ravagii prin anii ’70, unde ar fi fost indicat sa ramina ori sa evolueze cumva. Pentru ca desi populatia care e mereu prezenta cu steaguri la scena principala era destul de excitata, altii au parasit terenul prafuit dupa primele piese. Eu, la fel, n-am prea rezistat la schemele lui Johnny Rotten, foarte cameleonico-industrial echipat, cu chiloti England flag si lovituri in cap cu microfonul, ca sa nu mai zic de cel mai utilizat cuvint din istoria omenirii, „fuck”, pe care vocalistul il repeta ca si cum ar fi avut scris asta pe un to-do list. Cu atit mai mult cu cit celebra lor piesa-manifest, God Save the Queen, nu mai avea nici un sens pentru majoritatea copiilor cu creasta si belciuge in nas, care erau acolo pentru ca auzisera de Sex Pistols, anarhie si punk de la parintii lor.
Cu alte cuvinte, concertul Sex Pistols mi s-a parut un nonsens, cu atit mai mult cu cit anul acesta ei erau cumva cap de afis pe linga Iron Maiden. Inca o bulina intunecata pe zidul insulei si inca o idee „nonconformista” de a aduce lumea la festival. De parca n-ar fi venit oricum din reflex. Legat tot de Main Stage, unde nu mai fac greseala sa ma duc atit de des, am mai fost la Serj Tankian (aveam trairi cu System of a Down) si la REM. Atit. Serj nu m-a emotionat asa cum ar fi facut-o data veneau toti System. Plus ca mi s-a parut ca il acoperea mai tot timpul basul. Dar am trecut si peste asta pentru ca vorbea frumos despre constiinta individuala. Oricum, incomparabil mai bine fata de punkerii legendari. Iar la REM, pfiu!, vorba cuiva cu care am impartasit o zi frumoasa de simbata insulara, „muzica asta poti s-o auzi si-n concert, si acasa ca nu deranjeaza”. Deci pentru ca le stiam piesele din cap, n-am mai avut rabdare sa ii ascult si live, desi isi lansau un nou album. Depinde de stare. Oricum, lume a fost, cum n-am mai vazut la Sziget.
Si oricit de mult o dau de data asta cu consumul si cantitatea, trebuie sa spun ca un lucru a ramas constant la Sziget: frumusetea oamenilor. Plus ca niciodata nu se lasa cu scandaluri, la atitea mii de suflete. Inca se respecta lumea. Ea face festivalul.
Cyber-trash in dans contemporan
Deci aveam loc La Hammerworld, la siderurgii mai autentice, dar mai putin accesibile. Asa ca simbata am avut prima reactie neasteptata: m-au lasat masca o trupa de death metal-cyber trash. Meshuggah ii cheama si inseamna nebunie in ebraica. Meshuggah nu puteau fi decit suedezi, ca-n povestile cu elfi. Am inteles de ce unele trupe sint bune pentru muzica de fundal, in timp ce altele nu pot fi ascultate decit live. Suedezii astia mi-au transmis puternic asta. Au fost impecabili in concertul lor death metal industrial. Dupa ei a trebuit sa ma rup putin la Meduza pe ceva DJ necunoscut ca sa-mi pot reveni. Dar asta a fost un fel de paranteza pentru ca nu despre concerte si party-uri vroiam sa zic.
Sziget 2008 a fost pour moi scena de dans contemporan si un jam session spontan in fata scenei de muzica lumii, cind toata lumea se aduna din praf si pleca in lumea din care venise. Bine ca n-am cedat de duminica dimineata. As fi pierdut niste reprezentatii relevatoare pentru mintea de consumator de cultura blocat pe anumite genuri. A fost exact ce cautam. Vizualizindu-le dansul balerinilor suedezi care formeaza Stockholm 59° North, am simtit cum toata dementa insulei prinde sens. Coregrafia, conceptul, miscarile fractalice, costumatia, ei in sine au fost definitia dansului contemporan. Apoi a urmat performance-ul a doi coregrafi spanioli, Jordi Cortes si Damian Munoz, care au facut ca frigul din cortul de teatru sa fie irelevant. Acrobatie cu coregrafie din cea mai serioasa, cu miscari de yoga, cu prins in hamuri si spart pahare cu vin, totul pentru a ilustra o iubire masochista dintre doi baroni homosexuali. I-am aplaudat frenetic, cu degetele inghetate si mintea aburinda. Dupa un chai indian la Ambient mi-am revenit, ca sa adorm mai apoi pe podeaua incalzita de corpurile aliniate si chircite, cu pranayama de muzica ambientala romaneasca. Zum se numesc si mi-au placut tare.
DeGeneration PIN code
M-am trezit a doua zi pe deal, cu sistemul solar al lui Loys care venise cu autostopul din Nantes, la spectacolul de papusi al actorilor de la The National Vietnamese Water Puppet Show. Dar eram mai incintata de noua pereche de poi pe care le-am pus din reflex in cui. Consumul nu iarta pe nimeni. Si nu ai scuza: ca-s poiuri sau cafea, ca e bere sau vin, insula m-a facut sa-mi doresc lucruri, senzatii, vibratii, ocupatii, oameni cu ocupatii, oameni cu vibratii, oameni cu lucruri, oameni cu senzatii. Asta pina la miezul noptii de duminica. Atunci si-au incetat performance-ul balerinii de la „deGENERATION”. Nu stiu cit trebuie sa fi fost in capul coregrafului de origine evreiasca, Hofesh Schecheter, dar a comunicat exact ce simteam ca trebuia comunicat atunci si acolo, pe o insula care ingurgita bulimic energie si consum, ca sa scoata pe nas flacari de marijuana. Dansul degenerativ spunea prin miscari despre moarte si prin muzica industriala despre pericolul egoului in iubire. Nu prozaic, frenetic. Toate astea ca sa treaca de la trance la Always Look on the Bright Side of Life.
Din tot festivalul vazut prin prisma mea, „deGENERATION” m-au facut sa nu mai am nevoie de nimic altceva. De aceea am plecat linistita luni dimineata, cu jam session-ul de chitara si firiz in minte si cu soarele in cap. „Sziget I love You Blues” se numeste improvizatia. Si despre asta si era vorba. Nu regretam nimic, nu ne cream stresuri aiurea, nu ne cumparam lucruri de care nu avem nevoie, ne controlam nevoile si avem grija sa iubim ce sintem. Same hippie shit, cum zicea initiatorul Sziget-ului in editorialul brosurii cu programul festivalului. Pentru ca un fenomen de amploarea festivalului de pe insula plutitoare din Budapesta ori va exploda la un moment dat, ori se va transforma in altceva. Eu voi zice pas la editia viitoare. Imi caut ceva mai pasnic si mai uman. Poate a mai trecut un an, am mai imbatrinit un pic si nu ma mai dau pe spate baietii cu rasta. Sau poate consumul asta exagerat a patruns acolo unde ma durea mai tare. In arta si in constiinta individuala.
Apropo, azi ma duc sa-mi verific contul. De aici incepe realitatea. Oare imi mai stiu PIN-ul?