Actrița Katia Pascariu a devenit populară după lansarea filmului Babardeală cu bucluc sau porno balamuc în regia lui Radu Jude, premiat la Festivalul de Film de la Berlin, cu Ursul de Aur, iar la Premiile Gopo cu Premiul pentru interpretare feminină. Dar extraordinarul ei talent actoricesc se manifestase cu mult, mult timp înainte, pe micile scene independente din București.
De fapt, pe cea de la Centrul de Teatru Educațional Replika, un teatru care s-a decupat în peisajul de gen prin „demersuri artistice de reprezentare colectivă“ susținute de „artistul activist“. Toată liniștea din lume e un spectacol de excepție în care Katia Pascariu pur și simplu dă o lecție de actorie. Singură pe scenă, doar ea, un text minunat scris (Mihaela Michailov și Radu Apostol, acesta din urma s-a ocupat și de regie), pe o temă delicat-complicată, câteva proiecții dinamice și emoție la greu. E atâta intensitate în spectacolul acesta, încât la final a trebuit să mă controlez ca să nu-mi dea lacrimile. L-am programat în Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași, duminică, 2 octombrie, e musai să veniți să-l vedeți. După ce ultimul reflector se stinge, mai stăm un pic și discutăm, că e și de discutat, pe subiectul din spectacol.
Cu teatrele din București, unele dintre ele, e o problemă: au manageri interimari. Cei numiți deocamdată provizoriu la cârma acestor așezăminte sunt încă într-o incertitudine decizională care nu face bine trupei. Prerogativele interimatului sunt limitate legal, e dificil să anticipeze proiecte pe termen cu bătaie mai lungă. Nici în privința bugetelor, scenele de stat din București nu stau mai grozav, dar asta e o altă problemă.
Am mers mai departe găsind rezolvări
De ce scriu lucrurile astea? Pentru că m-am izbit de ele. La Teatrul Dramaturgilor Români, de exemplu, din momentul în care am început discuțiile despre intenția mea de-a include în programul FITPTI spectacolul Tzuki și Tati și până la semnarea contractului (adică în vreo câteva luni) s-au schimbat nu mai puțin de trei directori interimari. Vă dați seama câtă incertitudine printre angajați, dacă nici eu, om de teatru din exterior, nu mai înțelegeam ce se petrece. A trebuit să discut cu fiecare dintre noii manageri interimari, fiecare modificând condițiile. Eram, la un moment dat, pe punctul de-a abandona, numai că spectacolul e atât de reușit, iar eu atât de perseverentă, încât am tot luat-o de la capăt.
În plus, textul și regia sunt ale lui Florin Pierdsic Jr., un artist nelipsit de la FITPTI în ultimii ani. Și foarte așteptat de public. Așa că am mers mai departe, găsind rezolvări. Încheiem FITPTI cu Tzuki și Tati, un duet actoricesc cu Florin Piersic Jr. și Marius Bodochi.
Tanoura este un dans tradițional arab spectaculos, o variantă a dervișilor rotitori. L-am descoperit în Sharm el Sheikh, într-o seară de mini-vacanță de primăvară (în profesiunea mea și concediile sunt active, nu le poți separa de meserie), m-a impresionat exercițiul artistului de a face piruete în jurul propriului centru de greutate aproape o jumătate de oră. Mai aveam un pic și amețeam eu, însă dansatorul era la fel de proaspăt ca la început. Am vorbit pe loc cu el și cu managerul lui, bătusem palma, l-am așezat în program. E realmente hipnotic!
Costumul tanoura e compus din mai multe elemente de vestimentație de tip rochie, cel puțin trei, dar se poate ajunge chiar la mai mult de șase, dotate cu lumini proprii, a căror greutate poate depăși 15 kg. Un număr de Tanoura durează 20-25 de minute, perioadă în care dansatorul se învârte continuu pe un fundal sonor cu ritmuri specifice. E un număr perfect pentru componenta outdoor, unic și exotic în același timp, cu legături în spiritualitatea orientală.
Prima oară când se prezintă acest număr în România, numai la Iași
Numai că, deodată, corespondența mea electronică cu artistul egiptean a intrat pe mute. Nu mai răspundea la mesaje. Ce-i de făcut? O prietenă are un prieten egiptean, o sun și o rog să îl roage să îl sune. Așa aflu că mama lui are probleme grave de sănătate și, în consecință, nu mai poate veni. Aș fi preferat să-mi scrie lucrul acesta, dar mentalitatea arabă este foarte diferită de a noastră.
Inshallah e deviza după care se ghidează. Un fel de indeterminare care lasă în mâinile lui Allah toate lucrurile, de la cele importante până la cele mai mărunte. Ceva de genul „dacă va dori Allah, o să se întâmple! Dacă Allah nu dorește, nu se întâmplă“. O neimplicare exasperantă pentru cineva ca mine, care organizez un eveniment cu invitați din 18 țări.
Eram mâhnită că picase acest număr special, dar nu voiam să renunț. E pentru prima oară când se prezintă acest număr în România, numai la Iași. Și îmi amintesc că în urmă cu câțiva ani avusesem o altă trupă din Egipt, cu un cu totul alt gen de spectacol, cu care rămăsesem în contact. Îl abordez pe Fawzy, era în turneu în Aman, îmi promite că la revenirea în Cairo găsește o rezolvare. Zis și făcut! Îmi amintesc însă, cu ceva mai puțin entuziasm, câte hârtii oficiale trebuise să fac și câte telefoane să dau la Inspectoratul pentru Imigrări și la Consulatul României la Cairo, pentru a li se acorda vizele. Nu-i nimic, o luăm de la capăt!