Actualitate  -  Radu Cucuteanu  -  

Iată că se poate: acolo unde ru­șinea nu l-a dat afară din casă, în cazul lui Sorin Cîmpeanu a venit presiunea presei, care a mobilizat atenția publică până în punctul în care incriminatul și-a dat demisia din poziția pe care o ocupa, în mod ironic, cea de ministru al Educației, în urma acuzelor de plagiat. Joi, seara ca plagiatorul, a anunțat că se retrage din postul ocupat. Primul ministru Nicolae Ciucă, și el acuzat de plagiat, a declarat că a acceptat demisia și că urmează numirea unui nou ministru. „Cu celeritate“, evident, cum altfel, când vorbim de vajnicul guvern.

Personaj contemporan, Cîmpeanu și-a anunțat demisia în mod contemporan: pe Facebook. Fără să spună însă care e motivul pentru care a decis să demisioneze din funcție. Spune doar că a luat hotărârea „din proprie inițiativă“ – o sintagmă care nu spune absolut nimic. Cum nici una dintre declarațiile fostului ministru nu o face. Utilizator al unui vocabular departe de cel folosit în diplomație, Cîmpeanu se remarcă prin necunoașterea peisajului educațional și cultural românesc, dar mai ales prin răul pe care l-a făcut învățământului.

Ceea ce afirmă în scrisoarea sa de adio de la funcția de ministru, că ar fi începutul reformării „din temelii a sistemului național de învățământ“, nu este în fapt decât adâncirea gropii în care acesta se află. Despre aceasta s-a tot scris, cum am făcut-o și eu în repetate rânduri.

Ce realizări își asumă fostul ministru

„În mandatul de ministru al edu­cației am reușit schimbări care au pus bazele reformei «România Educată»:

1. un sistem de educație timpurie integrat, prin preluarea creșelor în sistemul de învățământ;
2. îndeplinirea jaloanelor PNRR care asigură suportul financiar atât de important pentru reforma sistemului de învăță­mânt; am preluat mandatul cu un buget de 1 miliard euro pentru educație, iar acum educația are doar în PNRR un buget de 3,6 miliarde de euro. Până acum am contractat și sunt în derulare toate cele 1402 proiecte pentru reducerea abandonului școlar –prima rundă (1,14 miliarde lei) și toate cele 61 de proiecte pentru digitalizarea universităților ro­mânești (1,24 miliarde lei);
3. organizarea concursurilor pentru ocuparea funcțiilor de director în școli;
4. mărirea burselor elevilor;
5. recunoașterea meritelor olimpicilor prin recompensarea acestora la justa valoare;
6. rezolvarea problemei decontării integrale a navetei elevilor;
7. demararea reformării planurilor-cadru și curriculumului aferent – o schimbare atât de mult așteptată;
8. extinderea programului Masă caldă în școli de la 150 de unități la 450 de unități de învățământ;
9. introducerea învățământu­lui dual la nivel universitar;
10. internaționalizarea uni­versităților românești prin reglementarea diplomei joint degree;

Și multe altele………“

Într-adevăr, acele multe puncte de la final sunt relevante, ba chiar singura parte relevantă a biletului de adio semnat de Cîmpeanu.

Hoțul scapă hoții

O simplă căutare pe Google ne arată că la introducerea termenului de plagiator primele pagini de rezultate duc către imaginea lui Sorin Cîmpeanu. Probabil singura sa reușită este că în această direcție a reușit să îi ofere un con de umbră lui Victor Ponta, plagiatorul dovedit și cu care se asocia automat termenul cu nuanță de invectivă. Iar aceasta de către protejatul președintelui țării, exact același personaj nociv, după cum ne arată realitatea, care se declara sprijinitor al „culturii inte­grității academice“.

Așa că este normal, nu?, faptul că demersul lui Cîmpeanu a vizat spălarea de păcate a plagiatorilor din preajma sa, începând cu premierul Nicolae Ciucă și terminând chiar cu propria persoană.

Reamintesc, proiectele de legi privind educația, adică marea reformă cu care se mândrește eroul nostru, cuprindea încurajări evidente ale imposturii academice, spălarea păcatului furtului (cel intelectual în cazul de față, dar cu așa conducători cine știe unde se mai poate ajunge), desființarea instituției care controlează acuzele de plagiat, ba chiar dobândirea unei impunități prin „prescrierea plagiatului“! Altfel spus, legiferatorul legifera pentru propriile nevoi. Și asta din partea celui care pretinde că se ocupă de proiectul „România educată“.

Presa, hoțul și ministrul

Nu s-a ajuns ușor la acest moment, la inducerea unei presiuni îndeajuns de mari încât până și un personaj ca Sorin Cîmpeanu să renunțe la postul ocupat. Să nu uităm, aroganța sa se manifesta și față de orice opinie contrară sau chiar și vag contestatară. „Habar­niști“ și „analfabeți puri“ se numără printre termenii pe care fostul ministru, actual academician dublu și multe altele, i-a folosit la adresa celorlalți.

Totul a început ca urmare a eforturilor neobositei jurnaliste Emilia Șercan, care a arătat cum, după ce Sorin Cîmpeanu a refuzat să facă publică lista lucrărilor pe care le-a scris, a început inves­tigațiile pe această filieră. Iar aceasta în condițiile în care personajul nostru deținea 11 (!) titluri de doctor honoris causa.

Sorin Cîmpeanu este acuzat de faptul că, la o primă verificare, ar fi plagiat 92 de pagini dintr-un curs de la doi colegi ai săi de la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Bu­curești. Din respectivul curs, apărut în 2000, contribuția sa inițială era de doar nouă pagini. Ulterior, și-a însușit 13 capitole din acel curs.

Plagiat pentru un curs de acum 35 de ani

Cei doi profesori semnaseră cele 13 capitole plagiate de Cîmpeanu în 2006 în alte patru ediții anterioare ale cursului, datate 1987, 1990 și 1993 și 2000. Conform ideilor cu care încerca să siluiască educația din România, furtul său ar fi fost prescris încă din 2009, iar acum ar fi fost liber de greșeală și lipsit de pată.

Ca paranteză, mă șochează și un alt lucru: practic, ce ne arată acest rapt este că studenții din 2022 învață lucruri scrise în 1987. Or cred că ne dăm seama cu toții că situația s-a schimbat de atunci. Iată o mostră de responsabilitate academică din partea celui care acum nu mai este decât un biet rector. Succes, studenți!

Să nu uităm că reglementările privind dreptul de autor al unor opere originale se aplică și domeniului științific, inclusiv cursurilor universitare: acestea sunt protejate din punct de vedere legal ca orice altă creație originală. Prin urmare, fostul ministru a încălcat legea. Și consider că s-ar impune niște pedepse pentru aceasta, nu doar o demisie din motive obscure. Iar aceste pedepse trebuie să fie de natură juridică, etică și academică.

Reacția sa la acuzații? E simplu: o conspirație a celor care fac încercări de „a opri din cursul lor firesc legile educației“. Evident, nu prea înțelegem ce înseamnă curs firesc, dar sunt multe pe care nu le înțelegem în fața luminii emanate de domnul Cîmpeanu. La fel cum domnia sa refuză să înțeleagă noțiunea de furt intelectual.

Mai rău decât furtul

Dar acest gen de rapt este mai rău decât furtul. După cum puncta Cristian Tudor Popescu, „hoțul de obiecte doar le găbjește, nu zice că le-a făcut el. Plagiatorul pretinde că el este autorul, creatorul textului. Adică, pe lângă că fură, mai și minte“. Și apoi o face și public.

Dar partea publică mai cuprinde un nivel, cel de sabotare continuă a educației, a actului didactic: cum să apari în fața stu­denților în momentul în care statutul tău de tâlhar de pagini și de impostor este cunoscut? Ce mască a nerușinii poți să-ți atârni pe chipul de rector în momentul în care tu trebuie să girezi integritatea academică, iar tu de fapt ești un terchea-berchea ce își însu­șește munca altora?

Impostura lui Cîmpeanu a mers mai departe: a avut grijă ca cel care i-a condus doctoratul, fiind și unul dintre ceilalți doi semnatari ai cursului plagiat, anume Ioan Pleșa, să spună că și-a dat acordul ca Sorin Cîmpeanu să-și treacă numele pe capitolele scrise de el. Aceasta alături de afirmația că respectivele cursuri au apărut fără ISBN, „ca atare nu erau luate în considerare în avansarea cadrelor didactice“, cum încearcă Sorin Cîmpeanu să își ascundă plagiatul.

Un cuvânt nou: deontologie

Dar nu există ideea de transmitere de drepturi de autor. Folosirea dreptului de autor, ceea ce numim azi copyright, este altceva. Iar aici nu încape nici o ambiguitate. Dreptul de autor în sine este nepatrimonial, iar prin urmare nu este transmisibil. Dacă bunica mea a creat un lucru, atunci ea este creatoarea, nu eu. Mi se transmite dreptul patrimonial de copyright, nu valoarea intrinsecă a creației. Distribuția, licențierea, vânzarea unei opere – toate acestea sunt drepturi patrimoniale.

Pe scurt, Cîmpeanu a plagiat cu acordul lui Pleșa. Dar plagiatul rămâne tot plagiat. Cu siguranță, acest cuvânt îi este de acum cunoscut fostului ministru, cunoscut până la a îi provoca nu doar iritare, ci și iritații. Acestor alergii la adevăr și la responsabilitate venim să îi mai adăugăm un strat, printr-un termen ce cu siguranță că îi este necunoscut lui Sorin Cîmpeanu: deontologie.

Să te cocoți în fruntea unei universități, în fruntea Consiliului Național al Rectorilor, în fruntea Ministerului Educației fără să ai habar de deontologie nu poate arăta decât că regulile interne ale sistemului sunt viciate dincolo de imaginația noastră și că în fapt sistemul este controlat altfel, că ajunge cine trebuie cu orice preț în ce post trebuie, iar nu pe baza meritelor, a valorii.

Puterea presei

Aici intervine o rază de speranță: că presa mai are putere.

De mult timp, tot vedem cum presa, în general, ca masă, tot decade. Cum a devenit tot mai servilă, cum obediența cunoaște tot mai puține limite.

Dar nu toată presa. Sunt îndeajuns de multe exemple cunoscute în care jurnalismul rămâne independent. Într-adevăr, e o problemă că sunt simple exemple, insule însingurate în marea violului consensual al informării cetățe­nilor. Dar le avem: Recorder, Să fie lumină, PressOne etc.

Iar, în ciuda acestei tăceri cumpărate a presei, care contribuie decisiv la scăderea calității sale, în ciuda acestei astrucări de una singură a presei, totuși vedem că bucățica de presă veritabilă ce a reușit să rămână în picioare, așa mică pe cât este, reușește să aibă putere. Lucrul este cu atât mai izbitor cu cât te uiți și înțelegi că e vorba de o mână de oameni. Dar aceștia sunt cei care reușesc să schimbe lucrurile. Și iată că aceștia sunt cei care au adus în atenția publicului plagiatul lui Sorin Cîmpeanu, cel susținut de forțe pe care nu le cunoaștem. Și tot aceștia sunt cei care au reușit să pună îndeajuns de multă presiune asupra politicului încât să răzbească prin aroganța cu care s-a înarmat acesta.

Și iată că datorită presei libere un ministru plagiator a fost silit să demisioneze. După cum s-a declarat, „din proprie inițiativă“. Dacă ajungi să scrii așa ceva, este limpede inițiativa. Întrebarea este cine i-a dat-o.

Presa a dovedit iarăși că poate fi a patra putere în stat. Că încă are putere. Și așa trebuie să și rămână.