Actualitate  -  Radu Cucuteanu  -  

Astronomia e aproape la fel de fascinantă ca astrologia, doar că ea chiar are un obiect de studiu. E frumos, dar și bine că obiectul de studiu are miliarde de obiecte. Așa cum e și normal, le observăm și le dăm și nume, începând cu cele din preajma noastră, iar de la romani s-a impus tradiția ca cele mai importante de lângă noi să poarte nume de zei. Bun, ei credeau că sunt doar cinci, dar nu o să ne luăm acum de cât de fraieri erau, că e normal să le știi doar pe cele pe care le vezi cu ochiul liber. Așa că s-au gândit ei să le numească Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn. Dar ceva pare vag strident aici.

Mai apoi cercetătorii britanici din Roma antică s-au gândit: dar oare numai Pământul să fie însoțit de lună? Și așa au rămas, cu întrebarea. A fost nevoie de descoperirea uneltelor astronomice (mulțum­im, Galilei!) pentru a vedea mai bine și mai departe. Și așa o lume mică și-a dat seama că e într-o lu­me tot mai mare, până acolo unde ți se sperie imaginația. De altfel, pentru mulți astronomi universul era matematică, astfel încât căutarea limitelor lui avea doar valența de a confirma un model matematic, aplicabil întregului ca și păr­ților. Așa că o parte putea fi studiată, gândeau ei, și de aici dedus întregul. Metoda nu funcționează, știm azi asta, dar a fost nevoie de secolul al XIX-lea să o aflăm, ba chiar și azi mai sunt câte unii care bâjbâie în noaptea cre­dinței propriei zodii. Evident, se ajunsese la o formă de nombrilism pe care Buffon avea să o sintetizeze pe la 1700 sub forma cunoscută: „Le style c’est l’homme“.

Aici riscăm să intrăm în alte acolade, prin urmare le vom evita cu grație și revenim la planete (chit că Buffon era și matematician, și cosmolog, și burgund). Dar dacă partea poate reprezenta întregul, atunci nu mai bine ne uităm la părțile de pe lângă noi?, se gândiră Tycho Brache și ai lui. Bine, asta era înainte să se uite în cer după Sfântul Prepuț al lui Christos – dar, din nou, aici e o altă poveste.

Așa că asta chiar făcură: se începu să se studieze Luna, cu ideea că ar putea fi un model de aplicat la scară cosmică, ba chiar universală am putea spune. De aici și numele instrumentului pe care îl foloseau în primă instanță: lunetă. Unii ar putea crede că asta arată cât de lipsiți de imaginație erau oamenii de atunci, pe când pentru mine e clar cât de multă imaginație era într-un asemenea demers, câtă energie era investită în a crea și căuta validarea unui sistem matematic ce să cuprindă nu doar o lume, ci toate lumile posibile. Adică o inițiativă de natură divină în sine și care l-a făcut pe om să se schimbe, să gândească altfel lumea. Apoi, când apar telescoapele, e clar că și scopurile se modifică și devin mai îndepărtate.

Și așa apar în scenă noile planete, noile lumi și noile lumi, la care vom ajunge imediat. Mai întâi însă, revenim la întrebarea primă: ce e strident în această înlănțuire de nume: Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn? Evident, Venus. Singura planetă care are nume feminin. Și e cumva perfect justificat. În primul rând, e cea mai fierbinte planetă din sistemul solar. Ca zeiță puternică și independentă, Venus nu are nici o lună, nici un satelit. Ca un alt element al unicității sale, Venus a vrut să se diferențieze de băieții din zonă (Mercur, Marte, Jupiter, Saturn) și mai puternic, așa încât e singura planetă din cartier care se rotește în sens invers, în ceea ce se numește rotație retrogradă, dar azi cred că e mai frumos să îi spunem rotație retro.

Dar de ajuns aici, hai să trecem mai departe. Și ce poate fi mai normal decât să ajungem la IUPITER OPTIMUS MAXIMUM, regele de zei, cel atât de plin de aere încât e considerat gigant gazos? Știm cu toții că babilonenii l-au folosit pentru a stabili lunile anului, dar și-au dat seama că e mai ușor cu o stea decât cu o planetă, așa că s-au folosit abject de soare. Evident că nu o să pomenesc de Marea Pată Roșie sau de alte locuri comune legate de el. Tot la luni ajung, mai bine zis la excepția uneia. Firesc să nu fie toate la fel, mai ales când ai 79. Lux, nu alta. Iar luna aceasta e și ea mai stridentă, dar invers.

Cu excepția notabilă a lui Ganimede, multe dintre lunile lui Jupiter au nume de nimfe și alte codane, care se numără printre cuceririle lui Iupiter Optimus Maximus. Prin urmare le avem pe Europa, Io, Calisto, Elara, Almateea, Leda, Adrasteea și multe altele. Multe. Plus Ganimede. Care trebuie să se remarce prin ceva, nu? Sigur că da, așa că și-a zis că dacă mai deștept nu poate să fie, atunci barem cel mai mare – și a și reușit, Ganimede este cel mai mare satelit din sistemul nostru solar. Ca să înțelegem mai bine ce înseamnă asta, să ne gândim că Ganimede e puțin mai mare decât Mercur, ceea ce sigur a provocat o râcă aprigă de s-au deranjat planetele zeiești.

Trebuie să spun, ideea în sine de a-l numi astfel mi s-a părut de un romantism feroce. Să afirmi că știința e lipsită de sentiment nu poate fi decât o dovadă a limitării percepției noastre. E un absurd abscons, cum ar spune alții, dar nu eu. Știința fără umanitate e numai gol și vid. Dar și dacă e prea plină de umanitate, se schimbă și devine un altceva în sine. Și iată dovada.

De la greci și minciunile lor mitologice suntem siguri că Jupiter știa ce e frumos. De aici și vor­ba vestită: ce-i frumos și lui Dominus Deus îi place.

Mitul spune foarte simplu, că Ganimede era un efeb atât de frumos (pe atunci era un tânăr păstor, fiul lui Tros, cel care a dat numele Troiei, venit din Dardanele și erou civilizator – până la urmă asta ne arată cât de scăzut era nivelul timpului, dacă fiul regelui era la păscut), încât Zeus l-a răpit folo­sindu-se de un zăgan și l-a dus în Olimp ca să fie paharnic zeilor. Și prin asta Ganimede a devenit nemuritor (și Tros a primit niște cai de curse și s-a bucurat de asta).

Ce mai făcea tânărul și atrăgătorul Ganimede în afară de a turna vin și nectar în pocalele zeilor, asta mitul doar ne sugerează, prin golurile pe care le lasă în poveste. Mai adăugăm că știm de la Freud că la elini totul era legat de sex, chit că acest mit al homosexualității e negat de Platon. Dar e ceva cu efebi pe acolo, asta e clar.

Ca să revenim și să spunem cu alte cuvinte, poate fi justificată prezența lui Ganimede în tot alaiul ăsta încă nesfârșit de nume al celor ce l-au atins pe Iupiter la cordul sensibil. Iar aici intervine omul ca creator de mitologie chiar și fără să își dea seama.

Să ajungem înapoi la oile noastre științifice și în contemporaneitate: să spunem și că NASA a lansat pre-pandemic, în 2019, o sondă spațială cu misiunea specială de a afla mai multe despre Jupiter. Un interes aparte îl comportă în povestea asta, de altfel, chiar Ganimede, pe care s-a descoperit gheață de ceva timp (și pe Europa, de altfel, unde mai recent s-a găsit gheață, dar nu ne interesează aici).

Ne rezumăm a spune că son­da a trecut mai departe, la căutarea de viață microbiană și gândul merge deja către colonizări și tot alaiul filmelor SF.

Dincolo de imagini foarte frumoase, nenatural de frumoase, sonda asta spațială tot transmite extrem de multe informații foarte faine despre Jupiter înconjurat de metresele sale. Și poze, cum spuneam, care mai de care mai impresionante, ca în orice orgie de calitate zeiască.

Problema însă este strict uma­nă, la fel cum este percepția frumosului (că natura nu știe ce e ăla, ea doar este și nu judecă). Dar care este problema? Simplu: de nume. Numele sondei spațiale, ca să fim bine înțeleși. Amuzanții de la NASA i l-au dat. Și la ce s-au gândit ei? Să îi pună numele Juno. Să investigheze ce face pe acolo Jupiter. Cu Thebe, Elara, Carpo, Ananke, Megaclite și toate celelalte până la 79.

Adică au trimis-o pe Iunona să-l verifice pe Iupiter, să se mai potolească puțin stricatul cela zeiesc. Doamne, ce oameni!