Luna septembrie a fost anul acesta neobișnuit de rece: am avut în trecut destule zile de iarnă, de ianuarie și februarie, mai calde ca acum. De aceea, poate, prelungesc în memorie și în scris amintirea litoralului nostru din august, cald, fremătător și agitat, în timp ce stau la computer cu un pulover gros pe mine, simțind mereu – ca un român get-beget – că de undeva, nu știu de unde, mă trage curentul.
Până la urmă, zic din iernaticul septembrie, poate că n-a fost chiar așa de rău. Litoralul Mării Negre e frumos… păcat că-i populat, ar fi continuarea previzibilă și căznit comică a frazei. Fiindcă nu e așa. E drept că în vară Eforie Nord a fost un furnicar de oameni ce își frecau coatele pe plajă, pe trotuare, în magazine, dar am mai văzut așa ceva. Și-apoi toți turiștii ce se înghesuiau unii într-alții, printre care ne număram și noi, erau în copleșitoarea lor majoritate români veniți să se destindă în concediu, după un an de muncă – adesea epuizantă – și după doi ani de pandemie ce ne-au dat viețile peste cap. Printre ei poate că se numărau destui care s-ar fi simțit la fel de bine fără permanenta bubuială a muzicilor și distracțiilor impuse din stațiune, dar dacă tot erau acolo, la fel ca marea, plaja și soarele, le-au considerat incluse în preț.
Acesta ar fi, cred eu, unul din lucrurile deranjante de pe litoralul românesc: faptul că turistul e considerat nu tocmai „clientul nostru, stăpânul nostru“, ci un fel de invitat pe domeniile nobile ale ospitalității marine, unde ar face bine să se adapteze la condițiile prestabilite. Am pomenit data trecută de Aqua Landul din Eforie, cu muzica la maximum și permanenta animație impusă de cei doi animatori (ah, indimenticabila Alina Adrenalina!). Acolo muzica și distracția erau nu doar inevitabile, ci obligatorii: după ce plăteau biletul de intrare (destul de costisitor), familii cu copii destul de mici, care n-aveau neapărat chef de dansuri și concursuri permanente, ci doar de bălăceală și hârjoneală, îndurau programul distractiv impus de administrația locului fiindcă așa trebuia. Nu aveai cum să-l eviți: clientul nostru, la dispoziția noastră. E un tip de tratament pe care l-am văzut aplicat turiștilor nu o dată – probabil o reminiscență a vremurilor trecute, când cazarea la un hotel de pe litoral, intrarea la o discotecă „selectă“ sau un meniu cât de cât variat la un restaurant erau percepute ca un privilegiu, o concesie făcută de administratorii de la mare gloatei venite să se distreze. La intrarea în Aqua Land, de exemplu, turiștilor le era interzis accesul cu mâncare sau băutură (inclusiv apă). Oamenii erau controlați fără jenă în rucsacuri și genți, iar sandvișurile și sticlele de apă găsite acolo le erau confiscate. Puteau fi recuperate, eventual, la ieșire, când un sandviș cu ou lăsat la soare vreo patru-cinci ore devenea cu siguranță mult mai savuros. Iar dacă ți se făcea sete sau foame cât stăteai în țarcul de la Aqua Land, cumpărai apă și mâncare de la chioșcurile dinăuntru. Senzația mea a fost că eram silit să plătesc încă o dată pentru privilegiul de a fi lăsat să intru.
Ceva similar am remarcat pe una din plajele unui complex hotelier mare, căruia i-am uitat numele. Șezlongurile plajei – una din cele mai plăcute de pe țărm, cu o intrare lină în apă până la vreo 30-40 de metri – erau rezervate pentru clienții hotelurilor respective. Unii dintre ei plătiseră un sejur all-inclusive și îi recunoșteai imediat după brățara de hârtie plasticată pe care o purtau pe încheietura mâinii. Asta și fiindcă la intrarea pe plajă un panou mare anunța că „turiștii de la categoria all-inclusive sunt obligați să poarte brățara pe tot parcursul sejurului“ – pentru ca eventualii intruși de pe șezlongurile hotelului să poată fi reperați mai ușor. Ei bine, cuvântul acela, obligați, mi s-a părut cel puțin nepotrivit pentru niște oameni care plătiseră ca să scape de griji (și obligații) pe perioada sejurului.
Sunt sigur că s-ar fi putut găsi, dacă nu o metodă, cel puțin o formulare mai elegantă. Dar e un capitol la care industria ospitalității din țara noastră n-a stat niciodată prea bine. Obiceiurile instituționalizate dispar incredibil de greu. Bine că se găsește Pepsi la sticlă.