Nu știu altora cum li se întâmplă, dar mie îmi vine câteodată să-mi trag niște palme peste urechi și să-mi adresez tradiționala constatare masochistă: „Am fost un dobitoc!“.
N-o fac. Motivul nu e c-aș vrea să-mi păstrez puținul respect de sine, câștigat fără să am vreun merit. E ceva mai simplu: capacitatea mea de asimilare a muzicii bune îngheață când avalanșa discurilor și/ sau trupelor depășește fizic timpul necesar audiției. Chiar și un computer de birou pus să execute prea multe sarcini se blochează, oricât ar fi de performant. Un om dornic să asculte tot ce se poate în materie de muzică nu mai procesează nimic, deși pare că receptează totul. Așa că de multe ori zboară pe lângă mine titluri și nume cărora nu le pot aduce nici măcar un elogiu, fiindcă… Ați priceput ideea.
Dar uite că mă trezesc într-o dimineață ca orice pensionar leneș, lipsit momentan de sâcâitoare insomnii și fără să fiu deranjat de vreun vis erotic sau ars de ucigătoarea sete a băieților buni care beau apă dimineața, însă cu o scamă pe creier. Nu-mi dau seama de îndată ce mă râcâie. Execut ritualul matinal, cu meticulozitatea unui profesor de filosofie blocat în obișnuințe: spălat rapid și elementar, ceai de prostată, pornit PC pentru lucru, frunzărit ziare online. Înainte de presă, deschid playerul de Linux la selecția aleatorie de piese noi și vechi. Iar între ele nimerește, habar n-am cum și de ce, The Wolf Is Loose, prima de pe albumul Blood Mountain (2006), al trupei Mastodon. Cele cinci secunde de solo baterie, urmate de refrenul ce pare urlat, nu cântat (ca să fie în spiritul subiectului enunțat de titlu?), m-au trezit dintr-un somn mai profund decât chinul fiecărui coșmar:
The hero of the gods
The crossing of the threshold
The belly of the whale
Refusal of return
Hollow eyes
Dry pale legs
Howling on
Through fields and graves
Language of the signs
Symbols to our sight…
…și așa mai departe, timp de trei minute și jumătate, suficient să-mi transmită un frison cât se poate de concret și neașteptat. Să spun că a fost o trezire dintre acelea care justifică propoziția auto-acuzatoare de mai sus? O spun, ăsta e adevărul!
Firește că știam de existența grupului Mastodon. Nu încerc să precizez albumul pe care l-am ascultat întâi, chiar nu mi-l amintesc. E sigur, însă, că acum vreo 10-15 ani, când prietenul canadian mi-a scris despre trupa asta din Atlanta, Georgia, tocmai văzută de el în concert, i-am răspuns că-mi sună pe aproape de texanii Black Label Society. Apoi, deunăzi, am zărit undeva – și mi-a plăcut instantaneu – ilustrația copertei One More ’Round The Sun (2014), trimitere directă la Chinatown (1980), disc de referință al trupei irlandeze Thin Lizzy, una pe care americanii o trec la favoritele lor permanente. În fine, am admirat imaginile puse pe pagina ei de o prietenă metaficțională, răsfățată cu albumul Crack The Sky, scos de Mastodon în 2009. Probabil că de aici provenea scama din mintea mea adormită…
Toată ziua de 20 septembrie a fost dedicată cvartetului din capitala mirificului și magic Sud (am avut baftă la streaming, fără întreruperi ale curentului electric). N-aș vrea să fac acum pe deșteptul, debitând locuri comune despre valori consacrate. O mențiune deosebită pentru componența neschimbată de peste două decenii: Brent Hinds, chitară, voce; Troy Sanders, bas, voce; Bill Kelliher, chitară; Brann Dailor, tobe. Faptul că formula rezistă de atât timp arată că, dincolo de interese și contracte, există probabil și-o prietenie…
Albumul Hushed and Grim (2021, Reprise) are o copertă ce amintește de a unuia românesc. Ghiciți al cui.
Un comentariu
Una din cele mai creative zone din ultima vreme , recunoaștem ori nu recunoaștem asta la cei + 50 ( pensionari ori nu ) , este metalul extrem unde și trupa asta se duce pe alături ! Cu siguranță mulți am stat pe lângă aceste fenomen ori chiar l-am respins , acum suntem încântati de noile trupe si mai ales de unele albume care au trecut pe lângă noi !