Actualitate  -  Ramona Iacobute  -  

Primele zile ale lunii octombrie au adus la Iași soare, ploi scurte de vară, curcubee și mult teatru de ca­litate, pentru că, dacă e toamnă, pasionații de teatru se pot răsfăța cu cele mai diverse puneri în scenă, în cadrul Festivalului Inter­național de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI).

Ajuns anul acesta la cea de-a XV-a ediție, FITPTI a avut ca sursă de inspirație conflictul, indiferent de natura sa. Invitații din 18 țări (Austria, Canada, Belgia, Egipt, Elveția, Franța, Germania, India, Italia, Marea Britanie, Mexic, Polonia, Republica Moldova, România, Spania, Ucraina, Ungaria, SUA) care au spus da provocării de a se întâlni cu publicul ieșean au fost implicați în 150 de evenimente găzduite de 20 de spații din oraș. Teatrul indoor și cel outdoor, teatrul radiofonic, teatrul VR, muzica clasică, lansările de carte au făcut cât se poate de tentantă agenda din 2022 a festivalului.

De la inocență la conflict

În ultimii ani, FITPTI a propus și un prolog al festivalului, cu un showcase al Teatrului Luceafărul. Nici anul acesta lucrurile nu au stat diferit. Pe 30 octombrie, publicul a putut vedea în premieră spectacolul Uriașul egoist, în regia lui Radu Nica. A fost un început frumos de poveste, un preludiu la maratonul teatral ce urma. Regizorul Radu Nica a creat un univers dominat de nevoia de inocență, de visare. Jocurile de lumini și umbre, efectele sonore, dansul personajelor cu emoțiile au proiectat spectatorii de toate vâstele în miezul textului lui Oscar Wilde pentru a-l savura pe îndelete.

„Oscar Wilde a creat această poveste pentru cei doi fii ai săi – Cyril și Vyvyan, ea fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale genului din literatura universală și o operă clasică a literaturii de limbă engleză pentru copii și adolescenți. Povestea e, pe cât de simplă, pe atât de revelatoare pentru destinul uman: după ce uriașul se întoarce dintr-o vizită nu tocmai satisfăcătoare la prietenul său, căpcăunul din Cornwall, ia hotărârea să-i gonească definitiv pe copiii care se jucau în grădina sa, pe care o împrej­mu­iește cu un zid înalt. Nu s-a gândit însă că zidul va ține departe nu doar oaspeții indezirabili, ci și soarele, primăvara și căldura, așa că grădina sa, altădată atât de primitoare, devine un loc rece, unde zăpada, gerul și grindina sunt omniprezente. Când Uriașul își dă seama de greșeala făcută, îi invită din nou pe copii în grădina sa, însă apusul vieții face ca fericirea să fie de scurtă durată. Dovada faptului că istoria transformării tardive a uriașului egoist într-o ființă altruistă și un partener ideal de joacă pentru copii nu și-a pierdut nici azi, la peste 100 de ani de la publicare, actualitatea, este chiar societatea mercantilă în care trăim azi, dorința oarbă de acumulare materială, de posesie cu orice preț fiind dominantă în ciuda multiplelor crize care încearcă omenirea la început de secol 21. Finalul textului și al spectacolului sunt în acord cu viziunea socialist-libertariană pe care însuși Wilde o avea despre societate, viața și sensul ei – generozitatea și comuniunea fiind sursele prime ale împlinirii umane“, a spus regizorul Radu Nica.

Radu Nica dă textului nuanțe de blândețe, reușește să ne facă să retrăim etape ale vieții în care ne-am maturizat brusc, încercând să salvăm, totuși, cu orice preț, tot ce se mai putea salva din copilul interior. Spectacolul e visare, dar e și introspecție, e uimire, dar e și conștientizare. Echipa Teatrului Luceafărul cu care a lucrat, formată din actorii Claudiu Gă­lă­țeanu, Alex Iurașcu, Ioana Iordache, Aurelian Diaconu, George Cocoș, Ioana Corban, Camelia Dilbea, Beatrice Volbea a valorificat, cu atenție la detalii, atât textul readaptat de Daniela Șilindrean, cât și limbajul nonverbal rostogolit în dans și mimică. Cu un decor amintind de un alt spectacol al lui Nica creat pe un text al aceluiași Oscar Wilde, Prințul fericit, Uriașul egoist a predat ștafeta unor spectacole tulburătoare, în care conflictul interior se îm­pletește cu cel provocat de cauze externe: Maidan inferno, Toată liniștea din lume, Gardenia, Fete și băieți.

Spectacole dedicate copiilor

Publicul fidel festivalului știe deja că diminețile și amiezile sunt dedicate copiilor și adolescen­ților, prin spectacole care abordează teme care îi vizează direct. Povești reinterpretate, numere de acrobație și pantomimă, păpuși însuflețite pe linii melodice și texte contemporane, toate fac în fiecare an surprize și bucurii nebănuite tinerilor. Sau îi pun pe gânduri, după caz.

Un prim spectacol care li s-a adresat lor, copiilor, a fost programat în festival pe 1 octombrie, într-o dimineață de sâmbătă în care porțile școlilor erau închise fizic, dar s-au redeschis în ima­ginație. Este vorba despre spectacolul creat de artiștii de la Mini­Reactor de Creație și Experiment Cluj Napoca, Copilul care nu știa de ce merge la școală. Jucat la FITPTI în spațiul intim al sălii mici a Teatrului Luceafărul, spectacolul a adus pe scenă atmosfera primilor ani de școală. Într-un decor minimalist, dominat de un cadru metalic multi­funcțional, textul propus de cei din trupa independentă de la Cluj pune în discuție multe subiecte sensibile atât pentru copii, cât și pentru părinți și formatori.

De ce merg la școală?, întrebarea în jurul căreia se cons­truiește jocul actorilor, naște alte și alte întrebări care, odată ridicate, ne urmăresc pe tot parcursul anilor de studiu: cum se măsoară performanța și inteli­gența copiilor în formare?, notele sunt un criteriu suficient de evaluare a potențialului fiecăruia dintre ei?, blândețea sau rigoarea, severitatea e calea spre succes?, ascultăm copiii sau doar le explicăm și le impunem propria viziune?, ce îl face pe un copil fericit la școală?, ce îl motivează să vină în fiecare zi cu bucurie și curiozitate reactualizată?

Folosindu-se de obiecte ca de prieteni de nădejde, luându-se de braț cu instrumentele muzicale și emoțiile, actorii din Copilul care nu știa de ce merge la școală îi implică în jocurile lor de rol și pe copiii din sală, făcând din spectacol și un exercițiu educativ, nu doar unul de creație.

Maidanul iubirii dintre semeni devastat de război, boală și ură

Tot pe 1 octombrie, dar mai spre seară, scena a fost acaparată de război, de toată durerea și emoția pe care conflictele, ideologiile politice, autoritarismul, dictatura și învrăjbirea între semeni le produc. Au avut ca ambalaj un spectacol tulburător, jucat în premieră în România la FITPTI de Teatrul Academic de Dramă și Comedie Dnipro, Ucraina, și Compania Collapse Lyon, Franța, Maidan Inferno.

Spectacolul are la bază povestea a doi tineri despărțiți în „Sâmbăta însângerată“ de la începutul Revoluției Demnității din Ucraina (decembrie 2013). Rezonează cu mitul lui Orfeu și Euridice, dar răsturnat: o fată din timpuri moderne își caută un iubit pierdut între viață și moarte, iar iadul s-a ridicat pe pământ și a târât oamenii în foc.

Povestea Maidanului, așa cum au rămas denumite evenimentele din Ucraina în istoria recentă a Europei, este redată în spectacol Maidan Inferno pe trei planuri: cel al faptelor concrete, cel al trăirilor interioare ale personajelor direct implicate și cel al online-ului, unde mărturiile și informațiile contradictorii au ținut o lume întreagă cu sufletul făcut țăndări. Cu o scenografie minimalistă, dar expresivă până la limita durerii, cu țepușe din fier încrucișate în care sunt înfipte păpuși fără chip, Maidan Inferno redeschide rana războiului și ne aduce în fața ochilor frica, dezinformarea, teroarea, cauzele pierdute cărora li se sacrifică vieți, slăbiciunile și plăgile sistemelor politice autoritare. Și peste toate plutește iubirea, nevoia ființei umane de atașament, de afecțiune.

Trecerile de la un plan la altul, de la o stare la alta, de la conflictele interne la cele externe se face cu ajutorul păpușilor, simbol al actului manipulării în si­tuații de criză. Costumele populare stilizate sunt și ele aduse pe scenă de către personaje, ca un manifest pentru autenticitate na­țio­nală, pentru păstrarea tradiții­lor și identității, în ciuda tentației de a fi ca toți ceilalți. Cu războiul din Ucraina în plină desfășurare în fundal, Maidan Inferno este un reminder dureros pentru noi toți că pacea și libertatea trebuie câștigate și apărate în fiecare zi, că doar iubirea ne poate salva de răul din noi înșine și din ceilalți.

Mama, un univers măcinat de spaime și confruntări cu conștiința

Trei dintre spectacolele programate în cadrul FITPTI 2022, Toată liniștea din lume, Gardenia, Fete și băieți, au adus în lumina din ochii, inimile și mințile celor din public maternitatea în toată fragilitatea sa.

Toată liniștea din lume, un one woman show care o are în prim-plan pe actrița Katia Pascariu și regizat de Radu Apostol, spune povestea unei mame singure cu doi copii. Unul dintre ei, diagnosticat cu autism sever, îi întoarce viața pe dos, îi face inima bucăți și o provoacă în perma­nență să conștientizeze fragilitatea unui mâine la care cu toții visăm, dar pe care nu toți ajungem să îl mai trăim. Deși singură pe scenă, Katia Pascariu reușește să îi facă pe cei care o privesc să simtă dureros de concret și prezența copiilor despre care ea povestește. Copiii sunt acolo, în spațiul mic de pe scena teatrului, deși nu sunt acolo. Îi vedem cum se joacă, cum suferă, cum tânjesc după iubire, atenție, dreptate în relațiile sociale. Iar pe mamă o ținem de mână de la începutul până la sfârșitul reprezentației, deși stăm pe scaunele noastre și ne luptăm cu lacrimile care ni s-au blocat în ochi sau au reușit să iasă la suprafață și curg dezinvolte pe obraji.

Toată liniștea din lume , o oră și patruzeci de minute despre singurătatea unei mame, despre sacrificiile pe care aceasta le face zi de zi, despre nopțile nedormite, despre rutina care sapă gropi adânci în pofta de viață, despre războiul interior cu fricile care o devastează, despre armistițiul pe care este forțată să îl facă cu aceste frici pentru a putea îmbrățișa liniștea măcar pentru câteva clipe, cât să își tragă sufletul, despre nevoia de acceptare socială și despre prejudecăți sociale.

„Dintre toate durerile din lume, oamenii sunt cea mai mare“, spune la un moment dat personajul interpretat de Katia Pascariu. Toată liniștea din lume este un spectacol greu de uitat, cu un text care operează pe cord, atât de bine scris, încât te transpui în pielea personajului și cu o actriță care te trece prin toate stările lumii, ale vieții.

Ură și iubire în același timp

Gardenia, un spectacol regizat pen­tru Teatrul Odeon din Bucu­rești de Zoltán Balázs (Ungaria), spune povestea a patru femei din generații diferite care încearcă să își înțeleagă rostul pe lume, un arbore genealogic răsfirat pe ramurile sale de gen feminin. Cu o abordare care ne duce în zona teatrului postdramatic, Gardenia impresionează atât prin jocul actrițelor din distribuție, cât și prin trecerile dintre scene acompaniate de muzică de operă.

Tiparele comportamentale, genetica, nevoia de a se auto­depăși le fac pe aceste patru femei să se urască și să se iubească în același timp, să își propună să oprească lanțul greșelilor din ge­nerațiile trecute și să le repete, uneori involuntar. Treptele, scaunele le sunt suport scenografic pentru luptele pe care le duc, atât pe frontul dezvoltării personale, al vieții sentimentale, cât și pe cel al maternității. În funcție de intensitatea sentimentelor și de tensiunea din interacțiunile directe, personajele urcă și coboară trepte, se așază și se ridică de pe scaune, schimbă ținute. În Gardenia, relația mamă-fiică și relația bunică-nepoată sunt dezvelite până la os și expuse luminii de microscop până în cele mai mici detalii. Un spectacol care te copleșește din prima până în ultima clipă.

Coșmarul care urmează

Fete și băieți, un alt one woman show care aduce în atenție relațiile dintr-o familie, atât pe cele dintre parteneri, cât și pe cele dintre părinți și copii, spune povestea unei femei care trece de la extaz la agonie. Raluca Aprodu însufle­țește o femeie care crede că și-a întâlnit iubirea vieții, care face doi copiii cu bărbatul ales și care sfârșește într-o groapă de regrete și suferință care-i devine viață.

Cu un text scris Denis Kelly și regizat de Cristi Juncu, Fete și băieți dozează foarte bine tensiunea emoțională și ține bine ascunse elementele surpriză. Nimic nu anunță în primele momente ale punerii în scenă coșmarul care urmează a fi povestit. Astfel, povestea de dragoste se transformă într-un caz de genul celor care apar la știrile de la ora cinci.

Sindromul alienării parentale își face încet-încet loc în desfășurarea de fapte și emoții și devine personajul central. Un tată pus în fața di­vorțului nu suportă să rămână fără copii și ajunge să îi ucidă pentru a se sinucide și el apoi. Răvășitor și intens, Fete și băieți încearcă să ne aducă în atenție una dintre multele drame care se pot întâmpla lângă noi, fără să bănuim măcar.