"Problema initierii e, in primul rind, o problema de atacare a identitatii cotidiene"David Esrig a sustinut, intre 26 iulie si 23 august, un atelier de actorie la Teatrul "Andrei Muresanu" din Sfintu Gheorghe. Au participat 22 de tineri actori de la teatrul gazda, precum si de la Teatrul Maghiar din localitate si de la Compania M. David Esrig a venit de la Academia de Teatru Athanor din Burghausen, pe care o conduce, insotit nu doar de niste tineri care au inregistrat si filmat atelierul, dar si de trei profesori foarte buni, reprezentind trei scoli diferite – Walter Anihoffer, care a sustinut un curs de clovnerie dupa metoda Jacques Lecocq, Rainer Doberning, care i-a introdus pe actori in cutele biomecanicii lui Meyerhold, si Yves Marc, care preda limbaj si expresie corporala dupa metoda lui Etienne Decroux.
Grigore Lese a mai avut, in debutul atelierului, un mic atelier de emisie vocala, iar 30 de masti au fost aduse din judetul Neamt pentru a-i ajuta pe tineri sa patrunda in universul poetic al lui Gellu Naum. (David Esrig a mai comandat 80 de masti pe care le va lua la Burghausen, pentru a monta cu ele piese antice.)
Intentia lui David Esrig a fost de a folosi un fragment al poemului Tatal meu obosit, de Gellu Naum, pentru a-i deprinde pe actori cu informatiile elementare ale metodei sale. Elementare, pentru ca ce s-a construit la Sfintu Gheorghe a fost o schita. Am stat de vorba cu David Esrig de mai multe ori in decursul zilei petrecute acolo, dar am dat drumul reportofonului doar la cina, intre snitele si o sedinta de aranjat lumina la care a participat regizorul si care s-a prelungit pina la miezul noptii. „Tatal meu obosit e un poem despre initiere: «tatal obosit» care folosea «privirea-gindire», care e «de partea cealalta a gesticulatiei» si care deodata face «gesturi identice» si vede un cadran care nu are cifre – si nu stii daca el chiar nu avea cifre sau tatal nu le vedea”, spune David Esrig, care l-a pus pe actorul Florin Vidamski (care e si directorul Teatrului „Andrei Muresanu”) in rolul fiului, folosindu-i pe aproape toti ceilalti actori pe post de oglinzi.
„Problema initierii e aici, in primul rind, o problema de atacare a identitatii banale, a identitatii cotidiene, si am vrut ca mastile sa fie o oglindire a lui, monstruoase cum sint. E o intreaga lume de masti. Ce am facut deocamdata e o schitare grosolana, dar e o schitare, si sint bucuros ca am lucrat cu o echipa de actori care are foarte putine tangente cu aceasta lume. E o echipa tinara, cu sase dintre ei am lucrat anul trecut, la Sibiu, texte de Blecher si Urmuz. N-a fost usor, dar am parcurs cu ei niste etape interesante pentru a vedea cum se poate intra, nefiind initiat, in lumea asta poetica, in lumea acestui caleidoscop de imagini care se invirte la Gellu necontenit – cu fraze pe care nu le mai poti intelege la prima vedere, cu ingemanari, cu legaturi care nu se impun ca logice. Am lucrat textul lui Gellu rind cu rind, am incercat sa vedem ce arcuri are, unde se intrerupe si unde incepe altceva si, incet-incet…
Cronologia a fost urmatoarea: noi am lucrat la Sibiu, si grupul asta de la Sf. Gheorghe din jurul lui Florin m-a interesat acolo mai mult decit altele. Era singurul grup mai omogen, si Florin m-a intrebat daca as vrea sa vin. N-as fi vrut sa ma duc ca vedeta la Bucuresti. Ei au obtinut posibilitatea de a finanta atelierul, pentru ca eu am venit cu noua oameni. MCC-ul a dat niste bani (n.r.– AFCN altii), noi am obtinut niste bani de la Burghausen prin Programul «Leonardo da Vinci», si m-am gindit ce sa fac. Si pentru ca lucrasem texte de avangarda ceva mai accesibile – Blecher sau Urmuz –, mi-am propus sa intram in centru. M-am luptat mult cu gindul. M-am gindit si la Copacul-animal… Dar Tatal meu obosit cred ca n-a fost o alegere rea pentru ca e un text initiatic. De fapt, toate sint. Dar aici e frumos pentru ca aici conduce un tata. Ai tata, ai parte (ride)…
„Metoda mea are un singur tel: sa scurteze drumurile intuitiei”
Programul de lucru a fost obositor. Lucru pe text, miscare scenica si repetitii de dimineata pina seara la 10. Dar: „Marea problema a fost de a distrage atentia actorului de la modul impresionist – care domina in teatru –, la un mod metodic. Metodic inseamna ca, daca scena – care e pentru mine un athanor (in cuptorul ala mic e cosmosul, si nu numai cel fizic, ci si cel psihic) –, deci daca scena e un athanor, atunci problema e cum reluam, cum refacem, cum reexperimentam procesele fundamentale existentiale. Exista o metodica in a te apropia de lucrurile astea, iar ea are o parte de mestesug, o parte de conceptie si o parte de program de lucru. Eu am inceput inca din tara aceasta metoda, cu baietii care conduc acum Universitatea de Teatru – Gelu Colceag, Florin Zamfirescu –, sau Alexandru Tocilescu samd. Eu am avut si o clasa de regie – Tocilescu, Dan Micu, Iulian Visa, care era cel mai talentat dintre toti.
Am inceput de-atunci metoda, analiza conflictului, punctele conflictului, cum se abordeaza un text, cum citesc un text ca om de teatru, si nu de literatura. Metoda mea are un singur tel: sa scurteze drumurile intuitiei, nimic altceva. E o munca enorma, cu speranta ca vine inspiratia, ca vine transa. Daca vine.
Acum, la Sf. Gheorghe, am avut citeva rendez-vous-uri cu ea. Problema e ca drumul asta e mai dificil pentru actor, pentru ca actorul lucreaza cu tot ce este el, si asta e mai dificil, de aceea are nevoie de un antrenament mai lung. La Gheorghe Dinica si la Marinus Moraru, pina sa ajunga la performantele lor inalte, am avut nevoie de vreo doi ani jumate de lucru intens, 10-12 ore pe zi. Si pe urma, nu trebuie lucrat la ProTV! Exista drumuri bune in arta, si exista drumuri ProTV! Aicea nu mai te poti incurca. Ori, ori! Eu am vazut un episod din acel serial in Germania. Am inchis televizorul dupa 10 minute, rusinat. Am zis ca in poezie, «De esti tu acela, nu-ti sint mama eu!».
Nu stiu daca actorii cu care am lucrat la Sf. Gheorghe ar putea fi intr-o zi Dinica si Moraru. Noi deocamdata lucram la niste teme foarte interesante. E o chestie de lucru. Pot, de exemplu, sa-mi dau seama ca Florin poate intra mai puternic, pot sa-mi dau seama de niste actori care cred ca sint prea zapaciti si prea sfirtecati ca sa se poata concentra – pentru ca asta e si o chestie de concentrare. Dar concentrare in regim relax. Concentrarea crispata de carieristi n-are nici o legatura. Eu vorbesc de concentrarea in care esti pe receptie, in care lasi impresiile sa-ti vina”.
„De partea cealalta a gesticulatiei”
Ca sa inteleaga mai bine universul poetic al lui Gellu Naum, care se petrece „de partea cealalta a gesticulatiei”, tinerii actori au vazut la Sfintu Gheorghe Les Maitres fous, cunoscutul documentar realizat in 1955 de Jean Rouch. Legat de acesta, David Esrig si-a amintit de un alt documentar, Mondo cane, realizat in anii ’60 de Paolo Cavara, Gualtiero Jacopetti si Franco Prosperi, care are si el legatura cu lucrurile subtile, dar foarte serioase, ce se petrec „dincolo”.
„Jacopetti era un nebun italian milionar, care si-a cheltuit averea ca sa produca Mondo cane. El a filmat un trib negru african care a fost crestinat. Negrii se duceau duminica la biserica doar ca sa primeasca ostia, si scoteau limba cu o jumatate de ora inainte de a ajunge la preot. Umblau cu limba scoasa. Se duceau la o bisericuta, intr-o vale, si urcau pe urma din nou la ei pe deal. Programul lor de duminica era asa: intii se duceau la biserica sa primeasca chestia asta – nici nu intelegeau despre ce e vorba, dar era buna la gust (adica isi luau bombonica) –, dupa care se duceau la un aeroport din apropiere, se catarau ca maimutele pe gardurile de sirma impletita si se uitau cum pleaca avioanele. Dupa ce au supt chestia asta si s-au uitat la avioane, s-au dus la ei si, intr-un luminis, au impletit din papura un avion mare. Se asezau apoi toti pe el si asteptau sa zboare. Ei vroiau in alta parte. Se mirau ca nu zboara, dar erau rabdatori. Poate ca duminica viitoare…”