Apărută la începutul lunii septembrie, cea mai recentă înregistrare a pianistei Aurelia Vișovan explorează din nou universul puțin cunoscut al pianofortelui, instrument cu o timbralitate specială și un tușeu capricios. Poate și de aceea albumul poartă titlul Capriccio appassionato, denumirea celei de-a doua părți a Sonatei nr. 6 în re minor op. 124, o lucrare monumentală în șapte părți, subintitulată Grande sonate pour le pianoforte seul pe care interpreta româncă o înregistrează pentru prima dată pe un instrument de epocă. Sonata lui Czerny, elev al marelui Beethoven și un compozitor cu sonoritate pedagogică pentru toți pianiștii din lume, nu a mai fost de altfel înregistrată nici pe un pian modern, decât o singură dată, în anul 2008.
Pianistă, clavecinistă și fortepianistă, Aurelia e și profesoară la Hochschule für Musik, din Nürnberg, cu turnee de concerte în Europa și Asia ca pianist concertist și o activitate camerală susținută, care iubește să cânte acasă, locul în care aplauzele au o căldură aparte. Despre viața ei și despre această premieră discografică mondială apărută pe 2 septembrie am stat de vorbă într-un interviu în exclusivitate pentru SdC.
Bună, Aurelia, uite că stăm de vorbă din nou despre o înregistrare de-a ta, felicitări și îți mulțumesc pentru acest interviu! Înainte de Capriccio appassionato vreau să te întreb cum ai început sezonul autumnal?
Mă bucur mult să povestim din nou, dragă Cătălin. Sezonul de toamnă conține în acest an multe evenimente foarte diferite, de la concerte cu orchestra până la apariții camerale sau chiar concerte educative. Ca de obicei, toamna are pentru mine și un puternic iz românesc – nu știu cum se face că luna octombrie mă găsește mai mereu prin țară, de data aceasta în nord – voi cânta de două ori la Satu Mare, apoi în orașul meu natal, Sighetu Marmației.
Ce înseamnă pentru tine să cânți acasă? E cumva și despre „rădăcini“?
Absolut! Mă simt în continuare foarte legată de România și ador ideea de a-mi cunoaște țara prin intermediul deplasărilor pentru concerte. Trebuie să mărturisesc că le folosesc aproape ca pe o scuză pentru a veni acasă. Însă nu doar atât: revenind din spațiul germanic, mă bucur să găsesc, de fiecare dată, în România, un public mult mai viu, mai tânăr și mai deschis. Germania este o țară cu o cultură muzicală impresionantă, însă cu un public conservator și în general destul de reținut. Îmi lipsesc mult aplauzele în sincron cu care eram obișnuită de acasă și entuziasmul sincer pe care îl resimt din sală.
Mă gândesc bineînțeles și la Roots, minunatul tău disc de debut, în care ai încercat să găsești un instrument potrivit pentru fiecare partitură de Mozart, Beethoven și Liszt. În țară, la Cluj de exemplu, sau în altă parte, există un fortepiano pe care să-l poți folosi pentru un concert?
La noi în țară există momentan un singur asemenea instrument, care se află într-adevăr la Academia de Muzică din Cluj; este vorba despre un fortepiano original din 1825, restaurat recent – un instrument superb de care Academia este foarte mândră și de care are grijă în mod deosebit. Pot, așadar, să am acces la el pentru concerte (s-a și întâmplat de câteva ori în trecut, inclusiv pentru concertul de inaugurare a instrumentului), însă doar în incinta Academie. Aceste instrumente se deplasează cu riscuri mari, deoarece sunt originale și foarte sensibile la schimbări de temperatură și umiditate.
Dacă aș vrea să te invit să cânți Mozart sau Czerny la Iași? Pe un fortepiano, bineînțeles.
Ar trebui fie să aducem un fortepiano din străinătate, fie să cânt prin corespondență de la Cluj! O a treia variantă, să convingem instituțiile de cultură sau cele de învățământ că o astfel de achiziție ar fi o idee grozavă. De altfel, cine știe câte astfel de piane vechi, nerestaurate, se găsesc prin podurile caselor vechi din România, mai ales în Transilvania…
Ești pianist concertist, dar faci și multă muzică de cameră. Știi că te-am mai întrebat despre starea emoțională necesară; cum e să treci de la un Steinway modern la o claviatură de secol 19, cum e să schimbi registrul repertorial, să treci de la Rahmaninov la Hummel? Sunt curios…
La început a fost foarte dificil. Ca pianiști suntem obișnuiți să știm exact la ce să ne așteptăm de la instrument, dar un fortepiano te surprinde mereu. Chiar dacă am posibilitatea să cunosc instrumentul în prealabil, el este ca o ființă vie, capricioasă – în funcție de vreme, de umiditate, va suna altfel, va avea un tușeu diferit. Toate aceste mici neregularități au fost eliminate, cu timpul, în procesul de evoluție a pianelor, astfel încât un pian modern de concert reprezintă acum o unealtă foarte stabilă și previzibilă. Acum însă, după ani și ani de experiențe cu piane de toate felurile, am învățat să iubesc imprevizibilul – atât de mult, încât ideea de a recrea iar și iar aceeași lucrare muzicală, în același fel, mi se pare nu doar lipsită de interes, ci chiar contrară esenței acestei arte vii și efemere. În plus, dacă eu însămi, ca artistă, nu îmi ofer șansa de a trăi de fiecare dată ceva nou, cum voi putea să-mi păstrez plăcerea de a face muzică și de unde îmi voi mai găsi inspirația?
În ceea ce privește starea emoțională despre care vorbești, lucrurile sunt într-adevăr mai dificile. E pe undeva împotriva spiritului artei să fii obligat să te transpui într-o anumită stare de spirit doar fiindcă un organizator de concerte a decis asta cu doi ani în urmă, când ți-a cerut să cânți o anumită lucrare. Visez la un viitor în care vom putea avea o mai mare libertate de a modela programul în funcție de situație, de starea emoțională, de nevoile publicului.
(c) Sofija Palurović
Spune-mi acum despre Capriccio appassionato, albumul apărut la începutul lunii septembrie la Passacaille. De unde ți-a venit ideea acestui disc și de ce această Grande sonate pour le pianoforte seul, una îngrozitor de dificilă?
Principalul motiv pentru a înregistra ceva complet necunoscut a fost suprasaturația pieței de înregistrări cu discuri care conțin mereu și mereu aceleași câteva zeci de capodopere – capodopere pe care eu personal le cânt cu mare drag pe scenă, însă nu văd de ce i-aș mai oferi publicului larg încă o versiune, pe lângă sutele deja existente. Sonata de Czerny pe care am ales-o pentru acest disc nu a mai fost niciodată înregistrată pe un fortepiano, chiar și pe un pian modern există până în prezent o singură înregistrare. Pe lângă asta, este lucrarea sa pentru pian cea mai reprezentativă – cred că e cea care are cele mai mari șanse de a schimba părerea melomanului care îl desconsideră pe Czerny pentru culegerile sale de studii pentru începători.
Carl Czerny, deși un nume cu o sonoritate pedagogică pentru toți pianiștii din lume, este un compozitor destul de puțin cântat astăzi pe o scenă sau într-un studio de înregistrări. Pe nedrept? De ce crezi că e căzut în uitare?
Încercând să le fie de folos elevilor începători, Czerny și-a făcut sie însuși un deserviciu: obligația de a ne chinui la vârste fragede cu studiile sale cred că ne-a făcut pe toți să fugim, ulterior, cât mai departe cu putință de numele lui! Czerny are însă o creație impresionantă de simfonii, concerte, sonate, lucrări de mari dimensiuni – un lucru pe care marea majoritate a muzicienilor, nemaivorbind de melomani, nu îl cunoaște. Acestea dau dovadă de o creativitate și bogăție melodică și armonică ieșite din comun, un adevărat spirit romantic timpuriu cu dorințe puternice de inovație și explorare a noi modalități de expresie prin muzică.
Czerny a fost unul dintre elevii preferați ai lui Beethoven și pentru mulți opera sa este astăzi sinonimă cu virtuozitatea. Ce înseamnă pentru tine și cum ai descrie această Sonată în re minor op. 124, una în șapte (!) părți?
Teoria mea este că această sonată, scrisă la foarte scurt timp după moartea iubitului său maestru, Ludwig van Beethoven, reprezintă un fel de încercare de a-l egala; mai precis, de a se măsura cu sonata Hammerklavier a lui Beethoven, cea mai lungă și dificilă a compozitorului. Sau poate reprezintă pur și simplu un tribut adus acestuia, în orice caz, lucrarea este absolut monumentală, însă într-un mod foarte dinamic. Cele șapte părți asigură menținerea interesului ascultătorului, ele fiind extrem de diferite din punct de vedere al caracterului și al structurii. Sonata conține câte puțin din toate: mister, virtuozitate, dans, spiritualitate, dramatism. E un adevărat curcubeu!
Ai înregistrat discul în doar câteva zile, în septembrie anul trecut. A fost mai simplă confruntarea cu această partitură pe un fortepiano?
Din contră! Finețea și subtilitatea fortepiano-ului pe care l-am folosit (o copie excelentă realizată de Robert Brown după un fortepiano vienez de la 1815) mi-a permis multe lucruri, însă mi-a și pus multe probleme. În primul rând, instrumentul avea șase pedale cu efecte sonore diferite, iar acționarea lor crea anumite zgomote adiacente care în concert nu ar deranja; pentru microfoanele extrem de precise ale inginerului de sunet însă, ele erau de nesuportat. Nu de puține ori am fost nevoită să întrerup pentru a-l ruga pe constructorul pianului (care din fericire a fost prezent pe durata întregii înregistrări) să încerce să mai modifice câte ceva la instrument pentru a-l face mai silențios. În plus, de vreo două ori l-am cam speriat: fortissimo-urile cerute de Czerny ajungeau la limitele instrumentului, care e totuși foarte fragil. Mi-a mărturisit ulterior că eram pe punctul de a rupe câteva ciocănele în ultima parte, deși eu încercam din răsputeri să îmi rețin forțele, lucru deloc simplu într-o muzică atât de încărcată emoțional.
CD-ul conține pe lângă această fascinantă și aproape complet necunoscută sonată de Czerny una dintre ultimele și cele mai familiare sonate de Schubert. Cum ai ajuns să le asociezi?
Sonata în do minor de Schubert a avut o soartă mult mai favorabilă în decursul istoriei, într-adevăr; am ales să o înregistrez datorită faptului că a fost compusă în același an cu sonata lui Czerny. În plus, cele două lucrări au anumite conexiuni melodice și motivice chiar surprinzătoare. Nemaivorbind de admirația ambilor compozitori pentru Beethoven, admirație care și-a pus în mod incontestabil amprenta pe cele două sonate.
După acesta urmează un disc Thalberg/ Beethoven?
Dacă îmi dai idei, poate ajung să le și pun în practică! Glumesc, ideea pentru următorul disc nu e încă pe deplin conturată, însă mi-ar plăcea mult să includ și un element românesc în el. Voi continua să cercetez repertorii care nu au fost înregistrate încă, nu aș dori să merg pe cărările bine-cunoscute.
Cât de greu e să înregistrezi un disc în zilele noastre, Aurelia Vișovan? Ai mai colaborat cu Passacaille în 2020, la Sonata Lunatica cu Lina Tur Bonet. A fost greu să-i convingi cu acest Czerny?
Problema găsirii unei case de discuri dispusă să publice o înregistrare există, însă adevărata chestiune este finanțarea. Vremurile în care casele de discuri finanțau înregistrările au apus de mult. În epoca streamingului, casele de discuri suferă financiar la fel de mult ca artiștii (pentru a da un foarte mic exemplu, pentru peste 18.000 de ascultări pe platforme de streaming ale ultimului meu album, mie mi-au revenit 6 euro și 35 de cenți în total, iar casei de discuri aceeași sumă). Astfel, în ziua de astăzi, dacă dorești să înregistrezi un disc, trebuie să îl finanțezi fie din buzunarul propriu, fie să găsești un sponsor binevoitor, care nu va avea nimic de câștigat din asta decât bucuria de a realiza un lucru frumos. Nici măcar casele mari de discuri nu mai finanțează nimic, marii artiști au cu toții sponsorii lor – deoarece speranțele de a vinde discuri fizice, pentru a acoperi cheltuielile, sunt infime.
Am văzut pe copertă că ai adus mulțumiri speciale unor oameni pentru susținere, unei familii austriece, dar și unei românce. Poți să-mi spui despre ce e vorba?
Cu mare drag, deoarece doresc mult să-i mulțumesc din nou doamnei Alina Boleanțu de la Bremen care a jucat acest rol binevoitor, știind că nu este vorba despre o investiție profitabilă, ci doar un gest extrem de generos realizat pentru bucuria mea și (sper) a celor care vor asculta discul. Familia din Austria este familia căreia îi aparținea instrumentul pe care am înregistrat și care ne-a permis să îl folosim pentru acest proiect.
Ce urmează pentru tine, Aurelia Vișovan, până la finalul lui 2022? Te mai gândești la vreun disc? Ești profesoară la Hochschule für Musik, Nürnberg, asta îți permite să studiezi și să călătorești?
Săptămâna viitoare voi călători în Japonia pentru un recital și două concerte educative pentru copii de clasele primare. E un proiect la care am mai colaborat și înainte de pandemie și mă reîntorc acolo cu mare drag. Ulterior, la Nürnberg începe anul universitar, care într-adevăr îmi îngrădește libertatea de mișcare în mod substanțial, însă activitatea didactică e o altă mare pasiune a mea și o realizez cu mult drag și dăruire. Intenționez însă să mai scap de acolo pentru câteva concerte în lunile ce urmează, printre care și un triplu de Beethoven în țară, la Oradea, alături de dragii mei colegi din Transylvanian Piano Trio.
La final, un îndemn și un salut pentru melomanii români și cititorii SdC: de ce să ascultăm acest disc?
Cred că ar fi potrivit să dedic acest disc tuturor celor care s-au chinuit cu studiile de Czerny în copilărie, care sper să afle prin intermediul acestei sonate că poate ne-am enervat pe el pe nedrept. Lăsând gluma la o parte, pentru melomanii români cred că aspectul cel mai inedit și interesant rămâne timbrul fortepiano-ului, instrument atât de rar auzit pe la noi. Sper să vă facă plăcere!
Mulțumesc, Aurelia, mult succes în lumea nouă a vechiului fortepiano!
Aurelia Vişovan – Schubert & Czerny: Capriccio appassionato (Keyboard Sonatas), 2 septembrie 2022, Passacaille
Franz Schubert (1797–1828)
Sonata în do minor D. 958
01 Allegro
02 Adagio
03 Menuetto. Allegro – Trio
04 Allegro
Carl Czerny (1791–1857)
Sonata no. 6 în re minor op. 124
Grande sonate pour le pianoforte seul
05 Introduzione. Adagio sostenuto ed espressivo
06 Capriccio appassionato. Allegro energico
07 Allegretto con moto, vivace
08 Presto, Scherzo
09 Cantique de la Bohème; varié (Choral of the Bohemians, on the words of the Lord’s Prayer, with variations)
10 Presto scherzando
11 Finale. Allegro con fuoco
Înregistrări realizate la Orgelzentrum (Valley, Germany) | 14–17 Septembrie 2022 pe un fortepiano după Jakob Bertsche (Vienna, cc. 1815), copie de Robert Brown, 2015 (fortepiano.at).
FOTO: (c) Sofija Palurović