Cum am povestit deja, am mers în vară la marea „noastră“, la Eforie, fără mari așteptări, dar cu mari curiozități. După aproape treizeci de ani, urma să revăd litoralul românesc și, printr-o comparație inevitabilă, să îmi dau seama cât s-a schimbat și cât s-a păstrat din lumea sejururilor marine de pe vremuri. Căci schimbările erau inevitabile: douăzeci și ceva de ani înseamnă mult pentru o țară cum era România scăpată din comunism. Însă o bună măsură a societății în care trăim o dă conservatorismul, ceea ce păstrăm și perpetuăm peste o generație, ba chiar două.
Și s-au păstrat surprinzător de multe. Nu știu dacă să plasez în categoria durabilității aglomerația din stațiune, căci mulțimea de turiști, agitația și zarva de acum aminteau de cele de odinioară – însă doar aminteau, nu erau tocmai similare: oamenii aveau fețe mai relaxate, ieșeau plini de sine din mașinile care invadaseră trotuarele (de o mie de ori mai multe decât în urmă cu două-trei decenii) și dominau terasele, întâmpinați de chelneri dornici să placă – o inversare a raporturilor de putere ce era de neconceput în anii comunismului și chiar o bună bucată de vreme după aceea.
S-au păstrat totuși WC-urile turcești – cel puțin într-una din zonele plajei –, la fel de soioase și zoioase ca pe vremuri, lucru deloc plăcut atunci când calci prin zona cabinelor acelea intime încălțat cu șlapi de plajă. (La întreținerea toaletelor noi, românii, n-am avut niciodată o reputație prea bună.) Gările stațiunilor de la mare parcă au rămas și ele neschimbate, așa încât atunci când coborai din tren și aruncai o privire în jur te puteai întreba dacă nu cumva ai călătorit și în timp, nu doar în spațiu, dacă nu cumva ai coborât în halta Eforie din 1989. Senzația de flashback era inevitabilă și seara, când auzeai de la terasele restaurantelor – e drept că la un volum incomparabil mai mare – melodii pe care le credeai uitate în faldurile timpului, cum ar fi Mai vino iar în gara noastră mică. Sau hiturile din anii 1980 ale formațiilor Azur sau Albatros. Eu, unul, ori de câte ori aud „Cât de mult eu te-am iubit, Cenușăreaso…“, mă revăd, cu un frison de teamă, în Bucureștiul din 1987, unde sunt iarăși militar în termen și servesc patria în niște bocanci prea mari. Și nu doar muzica autohtonă te trimitea într-acolo: într-o seară, în timp ce ne plimbam prin nisip, în răcoarea stârnită de valurile tot mai zgomotoase, am savurat de pe plajă ritmurile vioaie ale italienilor de la Disco Band cu Mirage. Și le amintește cineva? „Stasera la luna ci portera fortuna, la luna…“ După asta a urmat „Pump, pump the jam“ și, cum în noapte nu se distingeau decât contururi și lumini, eram iar acolo, în lumea aia veche, dispărută.
De altfel, în ciuda obsesiei noastre de după 1989 de a schimba nume de locuri, străzi, instituții, autoritățile locale din Eforie au preferat să nu se complice prea tare. E drept că denumiri ca bulevardul Tudor Vladimirescu sau strada Mihail Kogălniceanu, cu toate conotațiile revoluționare implicite, sunt la fel de normale azi precum au fost și în anii comunismului ori în epoca regalității. Nu poți totuși să nu tresari când nimerești pe strada Grivița Roșie (numită așa în memoria greviștilor uciși în 1933, eveniment confiscat și proslăvit de propaganda comunistă) sau pe una din străzile principale ale stațiunii, numită în continuare 23 August.
Însă locul care mi s-a părut cu adevărat încremenit în timp, neschimbat și, în același timp, plăcut a fost lacul Techirghiol, unde am nimerit din întâmplare. Lacul se întindea plat și liniștit printre buruieni și construcții de beton ruinate, în apă și pe mal oameni de toate vârstele, mulți goi pușcă, se mânjeau cu nămol și apoi stăteau nemișcați în lumina soarelui, iar peste tot plutea o liniște umană, subliniată de ritmul potolit al discuțiilor. Chiar și la cafeneaua din scânduri și tablă de acolo, cu mese de birt comunal, muzica se auzea încet și poticnit, parcă dintr-un casetofon de pe vremuri. Acolo eram gata-gata să devin nostalgic. Și mă întreb dacă nu cumva cei care vin pe litoralul românesc an de an, cu familia, cu copiii, exact asta caută: o bucată edulcorată din trecut. E o marfă ce se vinde oricând – iar la Eforie Nord încă se găsește. Și, cât timp e doar o bucată, un ecou, un fior de nostalgie, e în regulă.