Am început să îmbătrânesc prin 2009, după ce am depășit cu o zi vârsta la care năstrușnicul meu tată și-a dat neașteptatu-i sfârșit, răpus de o cinstită și intens adăpată ciroză. Eram angrenat atunci într-o fermecătoare afacere de inimă roșie, nu albastră, fiindcă sentimentul acela – îl știți! – învi(g)orează și întinerește. Nimic politic, trebuie să precizez pentru vulgata percepției băștinașe ce leagă culoarea roșie de un anumit partid și-o ideologie fără tangență cu întâmplările haioase și haotice prin care treceam fără să judec prea bine ce fac. Și ce mi se întâmpla se lega de blues.
În acei ani febrili l-am văzut (fotografiat, filmat) pe John Mayall în memorabilul concert de la Sala Palatului din București. O seară de neuitat, zic, în ciuda faptului că bătrânețea mă face să uit din ce în ce mai des tot mai multe fleacuri, dar și chestii de oarecare importanță – cum ar fi să-mi completez rezerva de lichid triplu distilat. Ori de câte ori torn în pahar, când ascult un vinil (așa cum face inenarabilul om de muzică, organizator de concerte și chitarist într-o formație uitată, marțianul pe care prietenii îl alintă Croco), mă întreb ce-aș ajunge dacă aș proceda ca John Mayall: să devin vegetarian și să abandonez băuturile alcoolice? Nu știu dacă aș atinge vârsta lui matusalemică, dar poate că viața mea ar deveni previzibilă și liniară precum a unui călugăr tibetan ferit de curiozitatea reportericească…
Pe Mayall, născut în 1933, la trei ani după tatăl meu, nu l-am simțit niciodată ca fiind „bătrân“ ori obosit de viață. Iar bluesul său nu mi-a dat vreodată strania – și câteodată stenica – senzație pe care sintagma „inimă albastră“ o definește mai bine decât orice altă metaforă aș inventa eu, cu mintea iuțită de licoarea aurie ce sticlește în pahar, peste cuburile de gheață. Pentru că iar ascult blues și beau whisky, într-o zi noroasă care îndeamnă la re-flecții strategice despre nu contează ce. Felul cum John Mayall asamblează piesele de pe ultimele lui discuri n-a pierdut nimic din frumusețea și perfecțiunea interpretărilor care l-au făcut celebru acum vreo jumătate de veac.
În epocă, Mayall câștigase o faimă deosebită pentru că numai în două sau trei săptămâni, cu minimum de cheltuială, înregistra un album care altora le solicita de cinci sau zece ori mai multe resurse și timp. El demonstra, pe alt palier, o remarcabilă eficiență englezească, deloc obligatorie pentru ceilalți shwomeni (vedeți amintirile lui Ozzy despre înregistrările cu Black Sabbath).
În anii de pe urmă, obligați de pandemie și profitând de noile tehnologii internetice, muzicienii născuți pentru scenă și club – adică bluesmenii – s-au adaptat și au continuat să producă piese fără compromisuri. John Mayall e în frunte și la fazele astea, de parcă s-a copt împreună cu ele. Nici o bucățică de pe albumul pe care și-l consideră ultimul (dar cine îl crede?) The Sun Is Shining Down (2022, Forty Below Records) nu lasă impresia de oboseală, bătrânețe, uzură, lehamite ș.a.m.d.
E discul oficial cu numărul 60. Trebuie să fii complet absurd și afon ca să nu receptezi performanța, dincolo de cifre. Însă numărul nu garantează valoarea, nici atmosfera. Acestea generează un sentiment întremător ca o dragoste la vreme de holeră, ca un amurg pe plaja pustie, în octombrie, ca întoarcerea spre casa unde te așteaptă o femeie aspră, ruminată de necazuri. Mayall cântă iarăși cu mentalitatea omului nemuritor și cu plăcerea sublimată, de pildă, pe discul din 1969, Blues from Laurel Canyon. Împreună cu oamenii de bază, Greg Rzab și Jay Davenport, plus câțiva chitariști mai tineri: Marcus King, Carolyn Wonderland, Melvin Taylor, el parcă spune: „Bluesul nu îmbătrânește niciodată“.
Un comentariu
Mulțumim de recomandare , frumoasă descriere si mi-as permite să vă recomand tot unul spre 90 de ani : Buddy Guy cu al său album lansat acum câteva zile ,,The Blues Don’t Lie” !
01. I Let My Guitar Do The Talking (Tom Hambridge, Buddy Guy)
02. Blues Don’t Lie (Tom Hambridge)
03. The World Needs Love (Buddy Guy)
04. We Go Back (feat. Mavis Staples) (Tom Hambridge, Richard Fleming)
05. Symptoms of Love (feat. Elvis Costello) (Tom Hambridge, Richard Fleming)
06. Follow The Money (feat. James Taylor) (Tom Hambridge, Gary Nicholson)
07. Well Enough Alone (Tom Hambridge, Richard Fleming) 4:13
08. What’s Wrong With That (feat. Bobby Rush) (Tom Hambridge, Richard Fleming)
09. Gunsmoke Blues (feat. Jason Isbell) (Tom Hambridge, Richard Fleming)
10. House Party (feat. Wendy Moten) (Tom Hambridge, Richard Fleming)
11. Sweet Thing (B.B. King, Joe Josea)
12. Back Door Scratchin’ (Tom Hambridge, Gary Nicholson)
13. I’ve Got A Feeling (John Lennon, Paul McCartney)
14. Rabbit Blood (Tom Hambridge, Richard Fleming)
15. Last Call (Tom Hambridge, Bill Sweeney)
16. King Bee (James Moore)