Nici un avion care aducea invitații din străinătate ai FITPTI, dar absolut nici unul, nu a ajuns la timp! Toate au avut întârziere, suficient de multă încât să încurce transferurile, artiștii să ajungă în ultima secundă, obosiți și tracasați, iar organizatorii să aibă emoții și să fie gata să activeze the backup plans. E de neînțeles ce se întâmplă cu traficul aerian. OK, e război, anumite culoare de zbor sunt evitate. A fost pandemie, s-au făcut disponibilizări, dar restricțiile sanitare s-au încheiat de luni bune de zile, e totuși un răgaz suficient pentru completarea echipajelor de navigare, deci chiar nu mai e nici o scuză.
Trenul și canapeaua
Să coborâm cu picioarele pe pământ și să vedem ce se petrece în transportul terestru? Acesta de la noi, la el mă refer. Trenul de la Timișoara, în care, întâmplător se aflau și artiștii bănățeni, și cei de la Cluj Napoca, a întârziat trei ore. Încă trei ore la o călătorie care durează oricum o eternitate raportat la vitezele de deplasare feroviară actuale din lumea care trăiește în 2022 și din acest punct de vedere.
Am aflat și motivul, dacă n-aș ști că e real aș zice și eu, ca mulți dintre voi, că e o ficțiune. Stați să vedeți: în traseul sinuos, undeva, pe șine se afla o… canapea. Ce căuta canapeaua acolo? Cine a pus-o pe linia ferată? În ce scop? Întrebări absolut firești, pe care și le-ar pune orice om aflat în trenul respectiv sau care află de istoria asta.
I-am povestit lui Matei Vișniec, după lansarea de cărți pe care am inclus-o în program, pentru că întâmplarea ține de domeniul absurdului. Deși, în opinia mea, România e depășit demult starea de lucruri tipice domeniului absurdului. Absurdul are și el niște reguli ale lui, bizare, dar identificabile. Cred că patria noastră a părăsit această etapă și a intrat în aceea de delir. Un delir generalizat caracterizat prin totala disfuncționalitate.
Revenind la trenul Timișoara-Iași, despre locomotivă nu mai putem spune decât că arăta de parcă ar fi venit din alt secol. Un secol trecut. Dacă ar fi fost unul viitor, era extraordinar! De n-ar fi avut atașate vagoanele, ai fi zis că e pregătită pentru fier vechi.
Teatru și muzică
Am ajuns la Sala Coandă a Palatului Culturii puțin mai devreme decât am estimat. Filip Papa și Horia Mihail repetau, cu ușa întredeschisă, pentru concertul pe care l-au conceput special pentru FITPTI 2022, Aimez vous Brahms?. Cei doi muzicieni au cântat, și unul, și celălalt, în cele mai selecte săli din lume (Filip Papa la Cortot Paris, Diligentia Haga, Konzerthaus Berlin, Conzertgebouw Amsterdam, Kaisersaal Frankfurt, Wigmore Hall Londra, Beethoven Haus Bonn etc.; Horia Mihail în SUA, Danemarca, Germania, Marea Britanie, Spania, Argentina, Chile, Statele Unite, China, Malayesia, Japonia etc).
Aimez vous Brahms? a reunit compoziții de muzică baroc (Joseph Haydn, Manuel De Falla, Johannes Brahms) în această formulă interpretativă de top. Ce voiam să subliniez până aici e atitudinea profesională a celor doi și exclusivitatea evenimentului pe care l-au susținut în FITPTI.
La intrarea în eleganta sală, două tinere se arată nerăbdătoare să vadă ce se întâmplă. Le aud conversând între ele: „acum sunt la încălzire“, de parcă ar fi fost la sala de sport sau înaintea unei alergări, a unei competiții sportive. Nu m-am putut abține și, politicoasă, am intervenit, precizând că ceea ce în sport se numește „încălzire“, în artele spectacolului se cheamă repetiție. Mi-au spus că sunt studente la o facultate care nu are legătură cu artele, le-am zis OK, nu-i problemă, mă bucur că ați venit, era clar că erau curioase sa vadă ce se petrece acolo. Adică se încadrau de minune în profilul spectatorului pe care îl vizează FITPTI. Au rămas la concert, le-am urmărit cu coada ochiului, se uitau în jur când trebuie să aplaude, aveau deschidere și interes să descopere contexte culturale noi pentru ele.
O dedicație
E atât de multă nevoie de educație artistică, iată, lumea arată că vrea consum cultural, dar pentru acest lucru demersurile trebuie începute de la vârste mai fragede. Iar la nivel de societate, e nevoie de programe și de finanțări speciale, pentru a dezvolta accesul. Urbanul mic și ruralul sunt complet private de accesul la cultura autentică. E o pierdere mare, cu consecințe pe termen lung.
Botond Nagy e unul dintre cei mai îndrăzneți regizori ai momentului, cu o stilistică regizorală modernă. A făcut la Teatrul „Matei Vișniec“ din Suceava spectacolul Întoarcerea acasă după textul lui Matei Vișniec, Recviem, o tratare scenică a cărei receptare te mișcă emoțional din toate încheieturile sufletului.
Există în viziunea scenică multe intertextualități, ieșiri din personaje, un extratext simpatic care leagă „morții patriei“, personajele principale, de contextul istoric al prezentului. Sunt în piesă trei personaje – Stalin, Lenin și Troțki, pe care Botond Nagy îi transformă în rapperi ce susțin scurte momente muzicale.
La ultimul dintre ele, aud dinspre scenă: „dedicație pentru Oltița, să îi facem un Cîntec!“. Mai rar să auzi actori/regizori care îi dedică unui critic teatral o secvență din spectacolul lor.