Actualitate  -  Ramona Iacobute  -  

Ediția din 2022 a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI) este greu de descris în câteva cuvinte. Război, moarte, copilărie, durere, bucurie, dans, adolescență și maturizare, relațiile de cuplu în societatea contemporană, maternitate, toate s-au împletit și s-au despletit pentru a le aminti spectatorilor cât de vii pot fi, dacă se lasă să simtă, să viseze, să își conștientizeze și să își vindece rănile, să problematizeze și să caute răspunsuri.

Spectacolele selectate pentru serile festivalului au emoționat și au pus pe gânduri, dar au îndemnat și la reacții imediate, prin aducerea publicului pe scenă și prin discuții post spectacol.

Pe de altă parte, în diminețile și amiezile de toamnă, copiii au alergat pe iarba din jurul Teatrului Luceafărul după dragonul Onil, i-au cunoscut obiceiurile și au aflat cu mirare că nu este un dragon ca toți ceilalți, ci unul care reciclează, au urmărit-o pe străzile din centrul orașului pe gorila uriașă King și au putut manevra cu propriile mâini păpușile pe care le-au văzut în acțiune în poveștile spuse de artiștii păpu­șari, cu o curiozitate greu de ținut în frâu, în spectacole care le-a testat imaginația. Mister Banana, Frumoasa din Pădurea Adormită, Pălăria buclucașă, Viață de chibrit, SeedHeart, Alamor sunt doar câteva dintre performance-urile care li s-au adresat copiilor pentru a-i invita într-o lume de poveste în care să se simtă liberi și curtați de bucurie, de râsete și personaje nonconformiste.

Originalitate, minimalism vizual și junglă emoțională

Dacă în primele zile de FITPTI maternitatea și războiul, iubirea ca salvare într-o lume dominată de conflict și-au găsit căi de transpunere artistică în spectacole regizate pentru spații independente, în partea a doua a festivalului toată aceste teme și-au adus întăriri.

Astfel, un spectacol tulburător s-a jucat într-o seară de miercuri, în sala mare a Teatrului Luceafărul: Întoarcerea acasă, în regia lui Botond Nagy, după textul Recviem al dramaturgului Matei Vișniec. Botond Nagy a lucrat cu actorii Teatrului „Matei Vișniec“ din Suceava pentru a aborda tema războiului și a morții dintr-o altă perspectivă, cea a morților. Morții și felul în care alegem să îi tratam, să îi petrecem dincolo vorbesc despre noi, cei încă vii. Cu senzația asta rămâi după ce vezi acest spectacol care te răvășește în cele mai ascunse locuri ale sufletului și ale memoriei afective.

După ce a schimbat rând pe rând decoruri, așa cum mi-a mărturisit într-o discuție, Nagy a ales simplitatea și puterea de semni­ficație a obiectelor de strictă necesitate, a gesturilor încărcate de emoții și a minimalismului vizual. O lopată cu pietriș aruncată peste morți, de exemplu, nu mai are nevoie de nici un decor, ritmul în care acele pietre cad și sunetul pe care îl fac acumulează toate bocetele și toată durerea celor dragi și le eliberează în lume. Intrând ca o mână fină în mănușa teatrului postdramatic, Întoarcerea acasă are în structura sa și proiecții video, și songuri, și numere coregrafice, și ieșiri din text. Dar, mai mult decât orice, are emoție.

În jocul scenic al actorilor foarte bine ancorați în rolurile atribuite se amestecă elemente din ritualurile militare, cu elemente din ritualurile de înmormântare pentru a scoate la supra­față textul, cu toate semnificațiile și trimiterile sale. Originalitatea pe care tânărul regizor o imprimă adaptării sale scenice se reflectă atât în structura intimă a personajelor lui Vișniec, cât și în ieșirile din textul dramatic propriu-zis. Nagy imaginează trei personaje, Stalin, Lenin și Troțki, pe care le transformă în rapperi. Ritmurile muzicii underground pe care cântă și se mișcă Stalin, Lenin și Troțki mușcă cu dinții din durere și îi fac loc râsului, pentru a de­clanșa procesul de înțelegere și vindecare.

Jocurile de lumini și umbre, lascivitatea morții, cântecele de jale, mișcările de zombie, ronțăitul de pufuleți ca o ultimă trimitere spre plăcerile copilăriei, toate acestea sunt proiectate în Întoarcerea acasă pe granița dintre istorie și memorie, dintre destin individual și destin colectiv. Cu toții ne întrebăm ce se întâmplă cu morții noștri, fie ei eroi de război sau cetățeni răpuși de boală, de greutăți, de bătrânețe. Tocmai de aceea, banii de pe ochii mortului, coroana, lopata cu pietriș aruncat în groapă nu sunt doar ale personajelor imaginate de Vișniec și strunite de Nagy, ci sunt și ale morților pe care fiecare dintre noi i-am plâns de-a lungul timpului.

Încălzirea globală și înghețul sufletelor

Viața ne e un zâmbet, o încruntare, o fotografie în care nu ne-am găsit locul și am ieși cu ochii închiși, o strângere de mână frântă de graba de a pierde timpul cu nimicuri, un dulap plin cu haine printre care ne foșnesc zilele ca frunzele de toamnă căzute pe pământul umed, o cutie cu bijuterii cu patină, pe care dacă cineva le-ar curăța ar da de straturi peste straturi de plăceri vinovate și bucurii mărunte, o foaie cu scris de mână stropită cu cafea al cărei miros aduce a veșnicie și a răgaz, o bibliotecă cu știați că-uri la care ai acces fără să plătești, o noapte albă nesfârșită în care ne-am luptat cu propriile frici, un răsărit la malul mării cu gust de orice e posibil, urmat de un apus sfâșietor de frumos pe care îl alegem ca fundal pentru acceptare, o cauză în care am crezut până ne-am lăsat răpuși de ostilitatea celorlalți, o colecție de împreună pusă vraiște peste una de însingurări. Două din­tre spectacolele programate în a doua parte a Festivalului In­ternațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași au pus degetul apăsat pe destin, pe fatalitate și acceptare, pe lupta pentru cauze pierdute și pe pasiune, pe alegeri: Verde tăiat și 497 spectacol de dans/ performance.

Verde tăiat, regizat de Adina Lazăr, este un spectacol al Asocia­ției ProTeatru Zalău inspirat din fapte reale, o punere în scenă care vorbește despre corupție, despre politică făcută pentru bani și influență, despre destine distruse din ambiția unora de a se îmbo­găți, despre defrișările ilegale și felul în care acestea afectează viața micilor comunități. Cu un text foarte bine scris, susținut de proiecțiile video, Verde tăiat spu­ne povestea unei femei din Mara­mureș care și-a pierdut soțul, angajat la ocolul silvic din zonă, ucis în timp ce încerca să oprească un transport ilegal de lemne. Aceasta, împreună cu un procuror tânăr trimis din București, încear­că să reconstituie zilele de dina­inte de crimă, pentru a înțelege ce s-a întâmplat și a găsi vinovații.

Povestea personală, durerea unei mame și soții rămasă singură să își crească copilașii se împle­tește cu povestea unei comunități supusă de corupție. Un primar cu relații la nivel central reușește să îngroape toate cele întâmplate și să lase suferința unei familii să se spulbere în vânt, ca o pungă de plastic de care nimeni nu mai are nevoie. Verde tăiat se agață ca o liană pe tipologii comportamentale, pe destine conturate în profunzime atât de limbajul verbal, cât și de cel nonverbal, pe caricaturi umane, pe fatalism și pe mizeria umană, pe nepăsare și resemnare. Actorii Florin Suciu, Irina Sibef, Răzvan Bănuț, Emanuel Cifor reușesc un tur de forță, răscolesc tristețea și râsul ironic și autoironic, iau asupra lor po­vești pe care le descarcă pe scenă pentru a stârni reacții și a îndemna la acțiune în viața reală, în situații similare.

497 spectacol de dans/ performance îi aduce pe scenă pe dansatorii Harmati Patrik, László Richárd, Móricz Bence, Varga Józs­ef pentru a spune povestea a patru muzicieni și dansatori din Buzău, care în 1908, sub conducerea lui Dumitru Dan, s-au înscris la concursul mondial de drumeție lansat de Touring Club de France. Spectatorii află, pe ritmuri de dans, cum au învățat cei patru cântece și dansuri populare românești și cum au început să cânte la instrumente muzicale pentru a-și câș­­tiga existența, pe parcursul drumului lor. Astfel, călătoria, care a început în 1910 și a durat mai bine de zece ani, le-a fost acompaniată de muzică din tezaurul folcloric românesc. De asemenea, curajoșii călători au purtat costume populare românești și au folosit 497 de perechi de opinci. Performance-ul finanțat de Aso­ciația „Tabán Néptánc Egyesület“, guvernul Ungariei, Compania de Teatru „Aradi Kamaraszínház”, Programul Csoóri Sándor, Programul Halmos Béla, Autoritatea Administrativă a Mi­norității Române din cadrul Municipiului Békéscsaba este unul plin de culoare, de inventivitate și se joacă cu emoții­le, folosindu-se atât de corp, cât și de acuarelele furate parcă din atelierul unui pictor.

497 spectacol de dans/ performance este un maraton în care mișcările coregrafice se amestecă cu atmosfera de horă a satului, purtând audiența prin obiective emoționale cât se poate de atrăgătoare, de-a dreptul hipnotizante. De la tristețe la bucurie, de la exuberanță la deznădejde se scrie prin dans povestea unor temerari dintr-un alt secol și se conturează coaja unor destine asumate și împlinite.

Râsul ne va elibera de noi înșine

Ultimele două seri de festival au făcut loc și râsului vindecător care a fost vedeta spectacolelor O scrisoare pierdută în concert și Tkuki și tati.

Spectacol gândit de Ada Mi­lea, parte a proiectului său de reinterpretare a pieselor lui Caragiale, O scrisoare pierdută în concert spune pe acorduri muzicale cunoscuta poveste a scrisorii de amor pierdută în plină campanie electorală. Ștefan Tipătescu și Pristanda, Nae Cațavencu, Trahanache, Zoe, Farfuridi, Brânzovenescu se folosesc de instrumentele muzicale pentru a jongla cu umorul de situație și de limbaj și pentru a aduce în prezent pă­țaniile lor. Umorul lui Caragiale țâșnește în spectacolul Adei Milea pe ritmuri de chitară electrică sau de tobe, Cațavencu este proprietar de televiziune, iar scrisoarea pierdută se metamorfozează în fotografii indecente cu Zoe Trahanache și Ștefan Tipătescu. Un lucru este cert, pe limba lui Caragiale sau pe acordurile muzicii compuse de Ada Milea, patriotismul găunos, ipocrizia, interesele personale puse mai presus de cele ale comunității în politică autohtonă rămân la fel de actuale. Însă hazul de necaz pare mult mai savuros.

Florin Piersic Jr. este o pre­zență constantă la FITPTI, de câțiva ani, și face săli pline cu spectacolele sale. Nici anul acesta nu a dat greș, mai ales că l-a avut alături pe Marius Bodochi, un alt actor cu notorietate, îndrăgit de public. Tzuki și tati este un spectacol de Florin Piersic Jr., un tur de forță pe parcursul căruia cei doi actori modelează umorul pe modelul personalităților lor artistice, o comedie care se potrivește perfect unei seri de duminică. Piersic Jr. dovedește o dată în plus că stăpânește bine arta dialogului scenic și propune un text în care și previzibilul devine simpatic. Doi actori talentați, carismatici, versatili, o bancă pe o scenă eliberată de povara decorurilor, un text bine scris. Unele spectacole nu au nevoie de mai mult pentru a deveni memorabile.

Un mix de stări și de abordări scenice, FITPTI 2022 a lăsat în urma sa ecoul aplauzelor în sălile de spectacol și amintiri de co­lec­ție în memoria afectivă a pasio­naților de teatru, iar conflictul, confruntarea și-au găsit în artele spectacolului un spațiu generos de decantare.

Galerie foto