Pe 29 octombrie nuvelistul bucureștean Radu Cosașu împlinește 92 de ani. Am recitit, în așteptarea acestei zile, Ficționarii (Cartea Românească, 1983).
Dragă domnule Radu Cosașu, iată-ne ajunși și aici. Aveți, de acum, cum se spune o vârstă frumușică. Îngăduiți-mi, la acest ceas aniversar, un scurt autodenunț.
Căci nu văd nici un motiv pentru care m-aș cenzura: dintre toate veștile pe care le primesc din orașul București, cel mai mult mă interesează să aflu că sunteți binișor, ca atare sănătos.
Nu vă ascund nici amănuntul că în fiecare octombrie îl recitesc pe scriitorul Radu Cosașu, poate îl cunoașteți – și de fiecare dată mă traversează bucuria întoarcerii acasă.
Sunt acasă în Ficționarii, carte publicată în anul nașterii mele, de care mă simt, așadar, mai legat decât de celelalte dintre supraviețuiri. Au trecut aproape patruzeci de ani de când ați publicat acest volum. Este o unitate de măsură în care știm, încă din Biblie, că putem avea încredere.
Și cu adevărat vin și vă informez că nuvelele acestea nu au pierdut prea mult în trecerea anilor. Chiar dacă nu mai pot fi înțelese deplin de cei care nu știu ce s-a petrecut pe pământ în anii 1940, 1950, 1960, ele și-au păstrat puterea expresiei – și ce e mai important în literatură? Ele sunt, cum se spune pe românește, bine scrise.
Apoi, sunt toate aceste personaje care traversează cartea, fata aceea, Nelly Neghiniță și tanti Vivi, Gramama și Calu, Miron și șeful de serviciu/ vitrinieri Mircea Costăchel, care știa să pună chestiunea urgentă a umorului. Și mai sunt și toate străzile din aceste nuvele, îndeosebi strada Pitagora, care nu poate fi ocolită dacă vrem să ajungem totuși undeva.
Sunt aici, în Ficționarii, cel puțin trei texte pe care le așez liniștit în dreptul inimii: Obiecte intime, La „Monj“ și Pe vremea când nu mă gândeam la moarte.
Nu știu foarte mulți scriitori care să fi făcut din figura tatălui ceea ce ați reușit dumneavoastră din doar câteva tușe, neîndoielnic decisive.
Totodată, sunt tot aici, în Ficționarii, și vor fi întotdeauna, pagini extraordinare despre înmormântări, singurătate și, firește, „armonia cordului bătut de gânduri“.
Și mai e vocabularul. Poate că și mai puțini vor înțelege, în trecerea timpului, ce înseamnă să ai sau să nu ai conștiința unei trânteli. Nu contează.
Contează altceva: că sunt și lucruri care rezistă, cum ar fi o spontană simpatie. Și mâine, și poimâine, și în veacul veacului amin vom cunoaște puterea unei spontane simpatii.
Iar șeful de cadre Viezure, chiar dacă altfel se numește funcția lui astăzi și altfel se va numi ea mâine, va rămâne totuși Viezure, căci sunt și lucruri eterne în vechea Dacie.
Nu ați reușit, domnule Radu Cosașu, să vă rupeți rădăcinile mic-burgheze și nici să-l sugrumați pe Oscar Rohrlich. Și asta este neîndoielnic binișor.
Recitesc Ficționarii și e ca și cum aș merge printr-un cartier de odinioară, unde obișnuiam să cunosc toate casele, toate prăvăliile și chiar toate cârciumile. Și nimic nu mai e la fel și în același timp totul este la fel și această complexitate nici măcar nu mă amețește, iar din cer cade aceeași lumină și oamenii au rămas și ei în fond neschimbați, mai mult sentimentali, decât inteligenți.
Iar cuvintele dumneavoastră sunt încă aici și vor fi și mâine tot aici, se împerechează, delirează și nu se sinucid. Ficționarii au supraviețuit și ei – și ăsta este un amănunt, orice s-ar spune, la fel de important pentru o carte ca pentru un om. Trăiască!