Rubrici  -  Radu Pavel Gheo  -  Rezerve  -  

Sunt un copil comunist: am fost întotdeauna obsedat de rezerve. E unul din semnele prin care ne recunoaștem, între noi, o semi-traumă pe care ne încăpățânăm s-o considerăm o dovadă de precauție justificată, de „iconomie“ – sau cel puțin mă încăpă­țânez eu s-o văd așa. Ca să dau un lustru rațional neliniștii sâcâitor de iraționale care mă cuprinde când rămân fără rezerve. Indiferent ce fel de rezerve.

Mă simt neliniștit când scot din frigider ultima cutie de pateu sau desfac o pungă de zahăr și nu văd alături încă una, intactă, rezerva pentru momentul când cea din mâna mea se va termina. O singură pâine, începută – deci ca și mâncată –, îmi zgândăre neplăcut terminațiile nervoase, iar când scot din ambalaj un tub cu pastă de dinți, caut reflex din priviri celălalt tub, rezerva ce trebuie să fie acolo, să-și aștepte rândul și să-mi liniș­tească sufletul. Când scriu cu stiloul, îl încarc cu inima ușoară din călimara de pe masă, fiindcă știu că în sertar zace de multă vreme, încă în ambalajul ei, o călimară intactă, fără de care cea începută nu s-ar putea consuma liniștită. Iar cafeaua… o, cu cafeaua nu-i de glumă: în dulăpiorul din bucătărie trebuie să fie mereu măcar două pungi sigilate de jumătate de kilogram, oricare gata să ia locul celei desfăcute acum o jumătate de oră.

Ulei, orez, făină, griș, sare, săpun, detergent, chiar și periuță de dinți – toate trebuie să-și aibă perechea de rezervă. De când ma­ma mi-a adus de la țară un bu­toiaș cu brânză, stau mult mai liniștit decât înainte, când deschideam zilnic frigiderul, ca să văd cât mai durează până trebuie să tai prima bucățică din felia de rezervă – și, evident, să cumpăr o altă rezervă.

Și totuși noi, atâția câți om fi, rămânem niște copii în fața îna­intașilor noștri. Mă gândesc la bunicii care depozitau în cămară chintale de făină și zahăr, saci de cartofi și sare, butoaie cu varză, sute de borcane cu murături și compoturi, săpunuri ce ajungeau să supraviețuiască și lui Dej, și lui Ceaușescu, tablete de ciocolată care se întăreau ca piatra, dar nu erau niciodată înlocuite, ci suplimentate, fiindcă nu se știe niciodată când vine criza sau războiul și se golesc magazinele. Ce-i drept, ei, bunicii, au apucat cu adevărat ani de foamete. Pentru ei rezervele erau o tehnică de supra­vie­țuire. La limita patologicului, dar cum altfel se trăiește în România de aproape un secol?

Părinții noștri au fost, poate, mai relaxați, cel puțin până prin anii 1980. Dar tot găseai în orice casă sau apartament respectabil câteva kilograme de alimente uscate, făină, macaroane aproape întărite, nelipsitul zahăr, câteva sticle de ulei, biscuiți și altele asemenea, fiindcă trebuia să ai grijă, să fii prevăzător. Magazinele, cele care erau, stăteau mai mult cu rafturile goale și doar cei prevăzători, cei care știau să facă rezerve, puteau să doarmă liniștiți. Pe lângă asta, nu era rău să ai în casă, dacă îți permiteai, câteva săpunuri luxoase din Occident (Fa, Rexona – da, din cele care azi costă doi-trei lei), o cutie, două de cafea, niște pachete de țigări străine ori o sticlă de Johnny Walker sau Courvoisier, păstrate cu sfințenie pentru o ocazie, o mită la medic sau la milițian. Traiul decent însemna rezerve –așa am învățat noi.

Sigur, acum există supermarketuri și magazine nonstop, poți cumpăra aproape orice și aproa­pe oricând, de la doi pași de casă, așa că depozitarea unor stive de rezerve, de orice fel ar fi ele, pare stupidă. Și totuși… dacă ți se termină cafeaua în miez de noapte? Sau macaroanele? Dacă te băr­bie­rești și tocmai atunci rămâi fără aftershave? Sau fără lame? (Sau fără apă?) De ce să n-ai acolo, în cămară, mica ta rezervă, așa cum aveau părinții și bunicii? Nu stri­că, nu deranjează pe nimeni și îți liniștește psihicul anxios, deformat de anii în care o ciocolată fină sau o ceașcă de cafea cu cafea (nu cu cicoare) era o sărbătoare.

Locuitorii Elveției, probabil țara cea mai sigură din Europa, sunt obligați prin lege să aibă un adăpost antiatomic în care, pe lista de obiecte absolut obligatorii, figurează și rezerve de alimente și lichide pentru câteva săptămâni (sau luni?). E o listă lungă, foarte elaborată și exactă, cum le șade bine elvețienilor. De când știu asta, mica mea obsesie nu îmi mai pare atât de caraghioasă. Sunt și eu un pic elvețian. Un elvețian ceaușist. S-ar putea să prindă bine în vremurile ce vin.