Până la piesa numărul trei, intitulată Ya Malak, am plutit în detașare, plăcere și mulțumire, cumva neatent la muzică, ocupat să șterg lentila unui aparat foto. Numele Al-Qasar mi-era total necunoscut. Am bănuit că trebuie să fie ceva arăbesc, parcă-parcă îl zărisem scris pe undeva, legat de Egipt.
Din când în când ascult diverse muzici orientale, lăsându-mă legănat de languroasele melopei ca un beduin de fantasmele deșertului. Nu-mi hrănesc vreun talent euristic prin asta, îmi recunosc încă un defect șlefuit în lunga-mi leneveală. Iar melodiile albumului cu care debutează grupul multietnic, rezident în cartierul parizian Barbès, Al-Qasar – Who Are We? (2022, Glitterbeat Rec.), mi-au gâdilat viciul.
Îndeosebi a doua, Awal. Chiar de la primele pasaje, m-am simțit prins cu arcanul parfumat, luat pe sus și tras în miezul unei confuzii ca un călător străin pe ușa unui harem ticsit de cadâne, însă neglijate de pidosnicul pașă, plecat aiurea. Ulterior, văzând videoclipul difuzat pe YouTube, m-am trezit precum personajul din nu știu care poveste depănată în cele 1.001 de nopți: aruncat afară după ce fusese folosit în scopuri terapeutice de nesăbuitele femei. Ce distanță între ce visam eu și ce vor să comunice compozitorul Thomas Attar Bellier & regizorul Ryley Fogg! Textul deplânge dificultatea comunicării interumane din zilele noastre, iar eu am dovedit-o! (Măcar motociclista Samantha Ray, care străbate drumuri prin pustiu și dansează pe dunele de nisip ca o nălucă, ne place tuturor…)
Dar a venit Ya Malak. Începe cu bubuituri înfundate de percuție tipic arăbească, executate conștiincios de Nicolas Derolin la darbuka, daf, bongos, bendir, shakers, saget, și Paul Void, la tobe clasice de rock. Peste ele se suprapun riffurile de saz și chitări electrice ale lui Bellier, subtil susținute de basul lui Guillaume Théoden, într-un mix alarmant ca preludiul uraganului de nisip. Partitura vocalistului Jaouad El Garouge (un marocan pe gustul femeilor delicate din Occident, bărbos și masiv, care mai cântă și la awtar, karkabou, tbila, bendir, claves, caxixi, cowbell) nu iese în evidență din covorul melodiei. Până pe la minutul al doilea, când lansează o rafală de sunete icnite, asemănătoare cu unele produse de Jim Morrison în The End, devastatorul cântec de revoltă selectat de Coppola pentru filmul Apocalypse Now. Din acel moment am lăsat lucrul ce-mi cheltuia timpul. Tocmai bine, pentru că pe la minutul cinci se aude recitând un solist inconfundabil: Jello Biafra, nervosul lider al trupei punk Dead Kennedys. Am privit neîncrezător spre difuzoare, de parcă în ele aș fi putut să zăresc figura agitatului nemulțumit. Nu era, firește, așa că am căutat amănunte pe infinitul internet. Sunt destule și am convingerea că le veți găsi ușor.
Thomas Attar Bellier nu putea face o alegere mai bună ca Jello Biafra ca să recite versurile poetului egiptean Ahmed Fouad Negm, considerat revoluționar nu doar pentru că este primul literat arab care a scris în dialect colocvial (parcă a fost declarat/ numit și „ambasador al săracilor“?):
Who are they and who are we?
They are the princes and the Sultans
They are the ones with wealth and power
And we are the impoverished and deprived
Use your mind, guess…
Guess who is governing whom?
Bellier are în spatele-i fragil o carieră de multiplu instrumentist, inginer de sunet și compozitor desfășurată în Europa, SUA și Africa. El spune că muzica sa este precum ciocnirea continentelor, eveniment ce produce un zgomot magnific și teribil, difuzat intergalactic. Știu că în showbiz trebuie să șochezi ca să obții audiență. Ce-a realizat Al-Qasar pe acest album (trupa mai are un EP) se impune fără hărmălaie massmediatică. Fiindcă este o perfuzie de vigoare, necesară obositei muzici pop-rock.