Pentru a intelege ce se intimpla cu/lui Pink, o lectura prealabila din cartile de baza ale psihanalizei este obligatorie. Ajuta, dar nu epuizeaza posibilitatile de interpretare, le defineste in linii mari, dar nu explica tot. Nici n-ar avea cum. Viata (si tragedia) lui Pink seamana cu unele cazuri descrise de Freud. La rindul lor, cazurile lui Freud pot fi scenarii pentru un film ca The Wall, daca regizor ar fi Hitchcock. Nu stiu daca ar avea acelasi impact. Regizorul Alan Parker, scenaristul Roger Waters si ceilalti au lucrat fara sa aiba impresia (Gerald Scarfe, animatorul sef, o spune!) ca lucreaza la o capodopera. Poate de aici sa provina reusita lor?
Linia rosie a dramei este relatia mama-fiu. Nu este una explicita, ca-n demonstratiile freudiene, dar contine suficiente ambiguitati ca sa trimita la celebrul complex al lui Oedip. Lipsa de acasa a tatalui si (mai cu seama) moartea acestuia in razboi creeaza in mintea copilului, inca sensibila, sentimentul vinovatiei. Care sentiment nu va disparea nici cind personalitatea lui va fi cimentata in atitudine rock-star.
Pinkie resimte moartea/lipsa tatalui ca o prezenta, amplificata pina la obsesie de corporalitatea mamei. Aproape fara voie, dar cu hotarirea celor care nu mai au nimic de pierdut, se substituie tatalui, incepind prin a-i imbraca hainele si terminind cu dormitul alaturi de femeie. Relatia afectiva dintre cei doi se construieste pe scheletul oedipian pina la un nivel. Din cauza incarcaturii sentimentale excesive Pink nu mai poate gasi fericirea linga alta femeie.
„Si doar o femeie ma poate face sa fiu barbat adevarat!”, se plinge el, ajuns (muzician) adult. Dar n-o afla. O vreme a crezut ca sotia (alta prezenta obsedanta, rivala si surogat al mamei!) este ce-i trebuie. Deziluzia intervine chiar la iesirea din sala de cununie.
Momentul petelor de singe pe caldarim este unul dintre acele acte premonitorii, de care Freud se slujeste pentru a elucida devierile pacientilor (psih)analizati. Propriu-zis, in persoana sotiei Pink se loveste intiia data de un zid. Sau de Zid.
Dar Pink nu trecuse – practic – niciodata dincolo de zidurile intre care fusese crescut. Copil singur, el se simtea in bratele mamei ca-ntr-o cetate inexpugnabila. Mama-zid il scapa de boli, si tot ea va sari sa-l apere in final, la proces, dupa care il inghite (re-soarbe), intr-un semnificativ desen animat.
Animatia finala expliciteaza viziunea lui Roger Waters, dar n-o restringe ca semnificatii. Sub incidenta conotatiilor erotice ale relatiei cu mama, Pink gaseste in femei izvoare ale raului personal. Izbavirea pare a fi izolarea (intr-un apartament si intr-o logica proprie – vezi scena cind aranjeaza obiectele din camera, dupa ce le-a distrus partial) sau inregimentarea in turma, chiar si-n „functia” de lider.
„Another brick in the wall”
Dar Zidul este si o metafora a lipsei de comunicare. Ridicat in clipa in care, preocupat de claviatura pianului si de melodia din creier sau de meciul de la TV, nu-si vede sotia revenita acasa (cu dorinta de a face dragoste), Zidul va genera stari de cosmar si de violenta, traite imaginar la o intensitate ce exclude comentariile. Telefonul care suna in gol, televizorul care afiseaza intermitent si rece scene/situatii/personaje in(tre) care Pink nu poate intra, impresarul care debiteaza ineptii, tinara groupie care vorbeste de una singura, sotia care si-a gasit ali(e)narea in persoana/patul altui barbat (activist social pentru pace – amanuntul e important pentru deviatia ulterioara a lui Pink!) – iata citeva elemente ale metaforei complexe numite incomunicabilitate, boala personajului.
Pink este de fapt un singuratic. Un strain, in sensul dat de Camus acestui cuvint. Lipsit de tata, il vede in orice barbat cumsecade, si de fiecare data sufera socul adevarului. Scena din gara, la reintoarcerea militarilor din razboi, este sufocanta. Dar scena din parcul de joaca al copiilor orfani este de-a dreptul insuportabila! Pinkie se agata disperat de mina unui batrinel care insoteste alt copil. Insa batrinelul nu poate fi decit amabil cu un necunoscut a carui mama e la cumparaturi. Nu poate suplini tatal absent si refuza sa-l „adopte”. Respingerea il insingureaza si il instraineaza pe Pinkie pentru restul vietii.
Orice insingurat, dotat cu talent artistic sau nu, are (isi zideste!) universul propriu si experimenteaza senzatii ce par anormale celorlalti. Scena gloantelor asezate pe linia ferata, scena sobolanului (alta recurenta freudiana), scena lectiei de dans, fascinatia briciului si a lamei de ras, fumatul si spionatul vecinei care se dezbraca sint citeva dintre semnele naturii omului pink-freudian (sau punk-froydian, fiindca The Wall este scris si definitivat in plina explozie a curentului punk). Construindu-si propria lume, elev inca, Pinkie scrie poeme. Prins, batjocorit si pedepsit de un profesor mediocru (altfel, un frustrat conjugal dominat de-o sotie-scorpie; scena cinei in doi si interventia profesorala de la proces, cu motivatia din umbra, sint freudisme exemplare), Pinkie resimte cum se adauga „another brick in the wall”. Drept aparare, viitorul rocker nu poate utiliza decit visul compensatoriu (concept psihanalitic). El isi imagineaza revolta elevilor si distrugerea scolii. Secventa a facut gloria grupului Pink Floyd, iar piesa cu acest titlu este printre cele mai bune din cite s-au scris vreodata. De aici se poate aprecia valoarea mecanismelor defulatorii, a viselor in speta. Pentru ca – a nu se uita – intreaga secventa e numai un vis, trait de Pinkie cit tine definitia ariei dreptunghiului, regula repetata in cor, la indemnul pedagogului, de clasa indiferenta.
Revolta interioara din aceasta imprejurare reverbereaza in sufletul lui Pink pina tirziu, in viata de adult. Scena tulburarilor de strada e tot o ilustrare a singuratatii fiecaruia, un soi de autism al masei din care personajul incearca sa evadeze. Rock-star ajungind, el nu scapa insa de spiritul gregar, manifestarile tipice din concerte ii produc aceeasi greata fara leac.
Rasul complet in cap si pe piept, dupa o criza de furie contra indiferentei lumii, este o ablatiune simbolica: omul-lup incearca sa lepede insemnele speciei, efort disperat si inutil inainte de a fi integrat definitiv turmei – inregimentarea in partidul de factura nazista…
Versurile lui Waters au un sarcasm greu digerabil
Cind obsesia si frustrarea nu-si gasesc sublimare in arta, ele esueaza in paranoia social-politica. Sistemul democrat (patent englez) se afla in disputa cu rock-star-sistemul. Primul se fundamenteaza (si rezista) prin mecanismul votului. Al doilea se bizuie, functioneaza si se impune prin charisma personala si magie instinctuala (poate nu este gresit spus irationala).
Roger Waters trage un evident semnal de alarma, necesar la epoca respectiva. Complexele psihice din care este alcatuit starul rock seamana cu cele care nasc dictatorul. Se stie ca multi tirani au fost artisti ratati ori si-au manifestat veleitati mediocre in domeniu. Rock-starul, pare a spune Waters, e un fel de dictator. A nu se neglija aici iesirile megalomaniace ale diversilor pop-rockeri aflati trecator in criza, exemplul cel mai cunoscut fiind John Lennon, care se credea mai celebru decit Iisus Christos! Fenomenul rock-star a capatat o amploare ce ar deveni primejdioasa, daca n-ar fi controlata de un sistem ce impune glorii de 5 minute. Asta o vedem azi. In preajma lui 1980 insa, exista probabilitatea ca un partid totalitar sa se adune in jurul unui star dement. Calea de acces la putere fiind posibila prin vot popular, primejdia parea ca pluteste in aer. Incitarea la ura contra aproapelui care nu seamana cu „noi” si sloganuri de tipul „ceilalti sint vinovati de raul nostru” sau „tot ce-aveti de facut este sa va urmati liderul, el este salvatorul natiei” – iata „programul” oricarui partid totalitar.
Versurile lui Waters au un sarcasm greu digerabil, iar secventa desenului animat cu marsaluirea ciocanelor a devenit emblematica. Trimiterea evidenta la comunism-nazism (culorile rosu si negru), dar si la unele manifestari ale partidului national britanic, destul de activ in anii depresiei economice din Anglia anilor ’70, scuteste alte comentarii. Impinsa la ultima consecinta, paranoia totalitara nu putea sa ocoleasca procesul-mascarada. Aici ne intoarcem pe terenul dramei lui Pink, care este si drama fiecaruia dintre noi. Pentru ca Zidul se afla in noi!
Vor reusi oare copiii sa refaca Paradisul sau vor gasi, la rindul lor, Zidul?
Obstacol insurmontabil ridicat intre copilul care am fost si individul matur(izat) urmarit de obsesii schizofrenice, zidul este si metafora rupturii prin care am pierdut paradisul. Regasim aici alta teza celebra. Brancusi, bunaoara, spunea ca in fiecare artist se afla un copil; in clipa cind copilul a murit, a murit si artistul. Drama lui Pink este generata si de neputinta lui de a regasi paradisul pierdut – copilaria. Zidul apare in noi atunci cind am muscat din fructul cunoasterii, in sens biblic. Urmariti cu atentie scena animata cu cele doua flori, stilizate ca simboluri sexuale, masculin si feminin. Acolo este esentialul operei. Florile-sex se impreuneaza intr-o sugestiva batalie erotica, al carei colorit rosu, purpuriu si galben explodeaza pe fond negru, cu infasurari/desfasurari de membre, ca zvircolitul unor caracatite in rut si inclestari de animale carnivore. Din aceasta angajare cosmica, pe care nu limitarea mijloacelor tehnice a redus-o la schematism ontologic, nelipsit de transparente mitice, din acest razboi al celor doua principii care se ingemaneaza in natura apare, implacabil, Zidul. Este un exemplu de mitologie greaca pe care s-a grefat morala crestina. Interdictia (sa nu maninci din pomul cunoasterii) altoita pe principiul placerii (Eros, ca motor al Universului, cum il definea Platon).
Aparitia Zidului a insemnat insa aparitia acestei lumi, asa cum este ea azi. Zidul taie spatiile goale si le populeaza, traverseaza sisteme sociale, dar ne si desparte pe noi de noi insine. La umbra lui naste si se dezvolta lumea din care facem parte, cu toate mizeriile si frumusetile ei. Dincolo sau dincoace de Zid exista mereu doi oameni (Cain si Abel) care au ceva de impartit si care se bat pentru asta, dincolo sau dincoace de Zid exista cite o floare si un gard de sirma ghimpata. Dincolo si dincoace de Zid traieste mereu cite un Pinkie, care se chinuie sa distruga Zidul. Dincolo de Zid exista un Pink, artist; dincoace de Zid exista un Pinkie, copil, cu inima ranita; si amindoi izbesc din greu sa darime acest Zid pervers. Este un Zid pervers, da, pentru ca se afla in noi, ridicat de trecutul nostru (istoric si genetic), ridicat de noi prin actele noastre iresponsabile, ridicat de instinctele noastre nestapinite, un Zid dorit de noi si scirbit de noi in egala masura. Merita oare sa distrugem acest Zid? Dar cum am putea s-o facem, fara sa ne distrugem propria natura umana?
Finalul filmului aminteste intr-un fel de finalul poemului The Waste Land, al lui T.S. Eliot. Roger Waters pare a fi un Rege Pescar ce spune: „Am ridicat aceste fragmente pe ruinele mele”. Copiii care se straduiesc foarte serios printre sfarimaturile unui zid (explodat in stilul secventelor din filmele lui Antonioni) sint insa ceea ce gasim dincolo de Zidul din noi: copilaria! Corul din Outside The Wall suprapus imaginilor este tulburator. Iar intrebarea ce naste de la sine n-are nevoie de raspuns: vor reusi oare copiii sa refaca Paradisul sau vor gasi, la rindul lor, Zidul?