„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Deschizătorii de drumuri. De ce este importantă înțelepciunea străveche pentru lumea modernă, de Wade Davis, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Să ne îndreptăm pentru o clipă atenția spre cea mai vastă sferă culturală care a luat naștere vreodată din imaginația umană. Polinezia: 25 de milioane de kilometri pătrați, aproape 5% din suprafața planetei, zeci de mii de insule împrăștiate ca niște bijuterii în mările sudului.
Când marinarii europeni au ajuns prima oară în Pacific, în secolul al XVI-lea, au descoperit altă planetă. Dintre spanioli, nu Cortés, ci Vasco Núnez de Balboa a fost cel care a stat primul în tăcere pe un pisc din Darién și, cu ochi de vultur, a privit cu „sălbatică bănuială“ spre un ocean atât de întins, încât făcea să pară neînsemnate insulele vestice, tărâmurile de aur ale lui Homer și toate „frumoasele țări și regate cunoscute“. Două secole mai târziu, poetul John Keats și-a închipuit cu uimire ce trebuie să fi simțit primii spanioli. În 1520, lui Fernando Magellan i-a luat 38 de zile să dea ocol capului Horn, cel mai sudic punct al Americii de Sud, și, cu jumătate dintre oamenii săi morți, a intrat într-un spațiu gol pe care l-a luat drept o mare pașnică. A continuat să navigheze și, după patru luni petrecute pe apă, timp în care marinarii ce mai rămăseseră au murit pe capete, a reușit să rateze toate grupurile de insule populate din Pacific. În cele din urmă, la 7 aprilie 1521, a debarcat pe insula Cebu din ceea ce numim astăzi Filipine. Magellan era un om curajos, neîndurător în multe privințe, dar și încăpățânat. În disperarea și în orbirea lui, a trecut din întâmplare pe lângă o întreagă civilizație, care chiar l-ar fi putut învăța multe despre întinderea oceanului.
Primul contact de durată dintre polinezieni și spanioli s-a produs trei generații mai târziu, atunci când, în 1595, Álvaro de Mendana de Neira, urmând rutele comerciale spre est, a dat peste un arhipelag de zece insule vulcanice, ridicându-se ca niște străjeri din apele ecuatoriale. Chiar înainte de a acosta, le-a denumit insulele Marchize, după patronul său, García Hurtado de Mendoza, marchiz de Canete, pe atunci vicerege al Perului. Ele alcătuiau cel mai izolat grup de insule din lume și, cu toate acestea, adăposteau în acel moment aproape 300.000 de oameni, care își numeau insulele Te Henua, Te Enata, „pământul oamenilor“.
A fost o extraordinară întâlnire între civilizații. Locuitorii Marchizelor considerau că insulele lor sunt capătul lumii, ultima oprire a acelei călătorii mitice care i-a purtat pe strămoșii lor, cu ajutorul vântului și al valurilor, dinspre vest. Toți oamenii erau urmașii lui Tiki, primul om, și toate clanurile își puteau urmări genealogia până la diaspora primordială venită de la soare-apune. Dincolo de orizont, către est, erau tărâmurile lumii de apoi, unde spiritele se desprindeau de trup și se aruncau în mare. Astfel, pentru locuitorii Marchizelor, spaniolii erau asemenea demonilor, întrupări ale depravării zămislite dincolo de orizonturile îndepărtate ale cerului estic. Viscerali și înșelători, irațional de cruzi, spaniolii nu aveau nimic de oferit. Nu aveau abilități, mâncare sau femei și nici cunoștințe despre elementele de bază ale naturii. Averea lor consta doar în ceea ce posedau, obiecte ciudate de metal care nu erau lipsite de interes. Nu înțelegeau însă sub nici o formă că adevărata avere consta în prestigiu și că statutul putea fi conferit doar cuiva capabil să își asume responsabilități sociale și să distribuie nevoiașilor mâncarea în exces, asigurând astfel libertatea în fața nevoii. Albii Atua – acești străini veniți dincolo de toate țărmurile – nu-și aveau locul în ordinea vieții. Starea lor de barbarie făcea ca nici vrăjile să nu-i atingă, nici măcar puterea preoților. Atât de profundă era ignoranța lor, încât nu-i puteau deosebi pe oamenii simpli de căpetenii, deși îi tratau și pe unii, și pe alții cu același dispreț criminal.
La rândul lor, spaniolii au fost uimiți de un popor insular care părea și blând, și neîndurător, adesea în același timp. Iată-i mari războinici, pe deplin capabili de violențe cumplite. Cu toate acestea, conflictele lor erau periodice, prestabilite, programate și ritualizate. Moartea unui singur om putea însemna finalul bătăliei. Locuitorii Marchizelor nu aveau noțiunea timpului, a păcatului sau a rușinii. Femeile lor își etalau frumusețea și se bucurau de libertate sexuală, dar erau scandalizate și dezgustate atunci când spaniolii se ușurau în public, cum făcea orice om normal. Dacă imoralitatea sexuală excita și nedumerea, canibalismul și sacrificiul uman stârneau groaza, la fel ca poliandria și imposibila iraționalitate a sistemului indigen de reguli magice și pedepse, tapu, care a dat naștere ulterior noțiunii de „tabu“. Alte semne ale sălbăticiei erau strălucitoarele tatuaje negru-albăstrii care acopereau fiecare parte a corpului bărbaților, între talie și genunchi, inclusiv cele mai sensibile suprafețe ale organelor genitale.
Pentru spanioli, cea mai derutantă întrebare era: cum de un popor atât de primitiv a putut să realizeze atât de multe? Amenajaseră versanți întregi și văile râurilor cu terase de piatră monumentale, canale de irigații și platforme masive, pe care mii de oameni se puteau aduna pentru a participa la evenimente ceremoniale, festivități și sărbători care marcau încheierea unui război sau urcarea pe tron a unei căpetenii. În astfel de momente, un preot recita întreaga istorie mitologică a lumii, sute de rânduri de versete sacre păstrate în memoria unui singur om. Dacă ezita sau se încurca la o singură expresie, era obligat să o ia de la capăt, deoarece cuvintele trasau conturul istoriei, chiar în timp ce anticipau promisiunea viitorului. De jur împrejurul platformelor se întindeau câmpuri verde-smarald de colocazie și de igname, de pandanus și de cocotieri. Copacul vieții era arborele-de-pâine, iar în pământul rece locuitorii Marchizelor săpaseră galerii mari de piatră în care tone întregi de alimente bogate în carbohidrați puteau fi depozitate într-o atmosferă anaerobă, alcătuind o rezervă permanentă care ajungea vreme de opt luni, astfel încât oamenii puteau să supraviețuiască și celui mai înspăimântător și mai distructiv taifun.
CARTEA
După ce a străbătut globul în lung și-n lat timp de mai bine de 40 de ani, Wade Davis, considerat de National Geographic Society unul dintre cei mai importanți exploratori ai mileniului, ne înfățișează realitatea amenințărilor existente astăzi la adresa nu doar a biodiversității, ci și a diversității umane și culturale. În viitorul apropiat, multe dintre cele mai fragile culturi sunt sortite să dispară, afirmă autorul, iar, odată cu acestea, cunoștințe acumulate de milenii, moduri de gândire, arta și spiritualitatea: o adevărată memorie a planetei, a cărei pierdere ar fi incomensurabilă. Din Polinezia în Anzi, din Mali în Groenlanda, din Tibet în Australia, Wade Davis ne duce într-o călătorie care este atât o pledoarie în favoarea culturilor străvechi, cât și o invitație de a ne regândi lumea înainte de a fi prea târziu.