Prima oară am remarcat fenomenul acum vreo câteva luni. Cumpărasem online de la un colecționar din Timișoara o carte inexplicabil de rară (fiindcă apăruse în 1974, în epoca marilor tiraje) și vânzătorul mi-a propus să trec pe la el ca să iau volumul, să nu mai plătesc și transportul prin poștă. Mi-a dat adresa – locuia undeva pe la marginea orașului – și m-am pornit.
Știam aproximativ zona, dar când am ajuns n-am recunoscut-o: nu mai fusesem pe acolo de vreo douăzeci de ani. Și am văzut noua realitate. Colecționarul meu locuia într-o vilă construită acum vreo douăzeci de ani, învecinată cu un șir de vile similare, toate ridicate pe partea stângă a străduței. Pe partea dreaptă în schimb se înșirau, cenușii și familiare, vreo douăzeci de blocuri comuniste din plăci prefabricate, cu sfori de rufe pe balcoane și copaci înalți ce umbreau trotuarul. Pe partea nouă a străzii nu erau copaci. Și, cum am văzut imediat, nici trotuar. Ca să ajungi la vreuna din casele noi de pe stângă trebuia să mergi pe dreapta, pe lângă blocuri, iar apoi, țuști!, să treci repede strada până la adresă. Asta, desigur, dacă nu veneai cu mașina.
M-am uitat cu atenție de-a lungul străzii nu prea lungi și mi-am dat seama care era explicația. Acolo, pe trotuarul acela de lângă blocuri, era de fapt marginea veche a orașului – o margine concretă și clară la sfârșitul anilor 1980. La acea vreme dincolo de blocurile cenușii din prefabricate începea câmpul, câmpul pustiu de la periferia Timișoarei. Iar apoi, încet-încet, ca în toate marile orașe de la noi, pe terenurile virane de acolo au început să se ridice construcții noi, case și vile particulare, supermarketuri și clădiri de firme. Prosperitatea capitalistă. Strada respectivă reprezenta o linie de demarcație, o graniță istorică: în dreapta colectivismul comunist, în stângă individualismul capitalist. Iar capitalismul avea vile, dar nu avea trotuar. Fiecare bucată de teren fusese folosită de oameni pentru propriul cuib familial, la care ajungeau cu mașina, așa că de ce ar irosi câțiva metri pătrați din proprietatea personală pentru un spațiu ca trotuarul, de care se folosește cine vrei și cine nu vrei? Și-apoi, dacă ai mașină, ce nevoie mai ai de trotuar?
Prima dată m-am ciocnit de această realitate în Statele Unite, unde existau kilometri lungi de străzi lipsiți de trotuare. Doar că pe marginea acelor străzi nu prea vedeai nici case – în America e atât de mult spațiu, încât localități mici se întind pe kilometri întregi, ca satele răsfirate de la noi din munți –, iar, acolo unde le vedeai, se deschideau spre ele alei de acces private. Însă în zonele dens locuite din orașele americane se găsesc și trotuare.
Incidentul despre care am scris mai sus m-a făcut mai atent la noua realitate. Am observat că ea se generalizează încet-încet cam în toate zonele urbane unde casele particulare sau blocurile noi ocupă terenuri neamenajate, locuri virane sau spațiile unor fabrici ori depozite dezafectate. Am mers la un moment dat pe o străduță proaspăt apărută în oraș, cu multe case în construcție, și m-am trezit că merg ca un iepure speriat printre mașini, direct pe șosea. E drept că unele case aveau câte o bucată de teren în față, dar acolo erau fie grădini mici, amenajate și protejate de garduri (tot mici), fie mașini parcate de-a valma, până pe șosea. E-nghesuială mare în oraș, cui îi mai trebuie pietoni?
Totuși cel mai uluit am fost când am ajuns într-o bună zi la Decathlon. Magazinul imens, o hală plină de articole sportive și accesorii, e plasat chiar la ieșirea dinspre nord a orașului, laolaltă cu alte supermagazine și supermarketuri. Și cum mergeam eu voinicește și sportiv spre Decathlon, sub un soare orbitor, deodată m-am trezit că mi se taie trotuarul din fața picioarelor. O stradă cu două benzi îl întrerupea, dincolo de ea erau doar insule de iarbă, alte intrări și ieșiri de mașini, iar mai departe, în față, pe insula lui de ciment și fier, inaccesibilă celor ce merg pe jos, Decathlonul la care voiam să ajung. Până la urmă am și ajuns, traversând repede, ilegal și cu teamă strada pe care tot veneau în goană mașini, apoi încă o străduță și o parcare imensă. Și-acolo m-a izbit absurdul situației: un magazin de articole sportive la care ajungi doar cu mașina! Sau cu bicicleta, dacă te încumeți să pedalezi mai întâi pe șoseaua cu patru benzi de la ieșirea din oraș, pe care vuiesc tirurile încărcate cu marfă ce intră și ies în viteză din oraș. Ca și cum azi sportul îl fac așa, profesionist, cu echipament și toate cele, doar posesorii de mașini. Mersul pe jos nu mai e sănătos. Data viitoare o să iau taxiul.