Săptămâna trecută am văzut într-un magazin online discul unei formații („nu spun cine, persoană importantă!“) la un preț tentant. Mi-l doream de mult și-am dat să-l cumpăr.
Site-ul a semnalat atunci că pot beneficia de transport gratuit, dacă mai achiziționez un obiect de nu știu câți lei. Ce să iau? Am frunzărit ofertele și până la urmă, deoarece se încadra în suma necesară, am ales Madonna – Finally enough Love: 50 #1’s Remixed, compilație din 2022, scoasă de Rhino/ Warner, sub directa producție a celei mai celebre, bogate și inteligente cântărețe pop-rock a epocii noastre. Nu muream fără el, însă vinilul era colorat roșu, iar eu ador asemenea produse, deși se spune despre ele că sunt mai proaste calitativ (cele negre, de 180 grame, ar suporta maximum a ce se poate distribui pe bătrânul material sintetic).
Vreo două sau trei zile după ce pachetul a sosit, nici n-am desfăcut țipla dublului LP, ocupat să disec șanțurile celuilalt disc. Mă tot chinuia talentul să încropesc vreun text deștept despre… Dar ce poți să (mai) zici despre un LP apărut în 1993 și uitat până și de trupeții care l-au înregistrat? Lăsând pe altă dată un efort stresant atât pentru mine, cât și pentru eventualul biet cititor, am tăiat plasticul discurilor Madonnei cu atenția pe care un medic o are la incizia unui tegument presupus nesănătos. Privirea artistei, surprinsă de Ricardo Gomez, mă intimida și – de ce să mint? – mă incita. Nu la fantezii erotice, am mărturisit că nu mi-a trezit niciodată. Și nu mi-e rușine să recunosc, dacă sunt întrebat, că încă visez la Donna Summer, Wendy O’Williams ori Poly Styrene; poate și la Kylie, dar nu la Madonna. Care Madonna? Femeia asta a avut atâtea reinventări, încât a fi îndrăgostit de ea echivalează cu a fi amorezat de toate femeile lumii și a vrea să le posezi pe toate, de la începuturi până la inevitabilul sfârșit…
Nici măcar zeul Shiva n-ar fi în stare de asemenea performanță! Însă nu despre chestii erotice vreau să vorbesc acum, cu toate că a nu pomeni de sex în legătură cu Madonna e ca și cum ai evita să rostești cuvântul „război“ când subiectul discuției e Putin.
Pe două LP-uri (șase în varianta de lux sau trei CD-uri obișnuite) avem, probabil, cea mai bună selecție de melodii ale genului consacrat de cuvântul dance, valabil în toate limbile folosite pe glob. Cifra 50 fixează o limită de hituri nedepășită, cred, de nici un alt interpret pop-rock. Poate Elvis să fi reușit? N-am habar. Pe această compilație contează mai puțin succesul pieselor sau notorietatea interpretei, cât calitatea produsului primit spre întrebuințare. Dinamica înregistrării și remixarea sunt perfecte. Vinilul e impecabil presat în Franța și sună bine pe sistemul audio reglat de meseriașul Remus Miron. Opinia lui – că muzica dance se aude bine oricum – e contrazisă de celălalt sistem audio pe care am învârtit discurile: acolo pierde „înaltele“.
În fine, astea sunt chichițe de chițibușari, niciodată elucidate „științific“ de inginerii pregătiți în domeniul audio. Ce contează? Simplu: în muzică nu e vorba despre tehnică și industrie (chit că deficitul sau slaba pregătire a personalului se resimte), ci despre sentiment. Iar Madonna zice așa: „Let the music take control. Find a groove and let yourself go. /…/ Only when I’m dancing can I feel this Free“.
Se poate ca asta să fie o aiureală sau o superficialitate. Mie îmi amintește de lecția despre libertate a lui Zorba, grecul făcut faimos de inenarabilul Anthony Quinn. Și, fiindcă am trăit asemenea momente, cum să nu fiu de acord cu femeia care mă îndeamnă la plăcutele păcate?