Am cumpărat de curând o carte pentru copii, o carte cu trenuri, pentru că Ștefan, băiețelul nostru, a făcut o pasiune pentru tot ce ține de căile ferate. Cam așa făcusem și eu în copilărie.
Și n-am o explicație nici măcar pentru rezistența în timp a fascinației față de trenuri. Odinioară, pe vremea când erau copii, cei din generația mea circulau mai des cu trenul decât cu mașina („mică“), iar avionul era doar un vehicul îndepărtat de pe cer, pe care îl arătam cu degetul. Azi însă nu mai e așa: pentru copiii contemporani mașina familiei e un obiect banal, mulți dintre ei n-au urcat niciodată în vreun tren și până și Ștefan – ai cărui părinți nu au mașină – a mers până acum de sute de ori cu mașina, de șase ori cu avionul și doar de patru ori cu trenul. Totuși pentru el trenul e regele transportului. Nu înțeleg, dar aprob.
De aceea la noi acasă există vreo șase seturi de trenuri de jucărie, Thomas și prietenii lui e în topul vizionărilor la TV și, ori de câte ori Ștefan vede o carte de copii care are legătură cu trenurile, o vrea, o vrea, o vrea. Așa că de curând, cum spuneam, am adus în casă o carte intitulată Călătoresc cu trenul și imediat, în aceeași seară, Alina a trebuit să-i citească din ea. E o carte frumoasă, cu desene în culori vii, cum sunt azi cărțile pentru copii, cu decupaje interesante și, evident, cu trenuri. Și, la fel ca majoritatea cărților educaționale pentru copii, textul românesc e traducerea dintr-o limbă și dintr-o realitate a altei țări, mai optimiste. Sunt sigur că pentru un băiețel de oriunde e o carte fascinantă. Numai că pentru un adult din România e una tristă. Sau cel puțin eu, unul, pe măsură ce o auzeam pe Alina citind clar, cu intonație, în camera alăturată, mă adumbream treptat.
— „Cu trenurile moderne poți călători dintr-un oraș în altul“, se aude de dincolo. „Uneori ajungi chiar mai repede decît cu mașina“.
Nu zău? mă gândesc și încerc să calculez în minte: chiar și fără autostrăzi, de la Iași la Timișoara, de exemplu, cu mașina faci vreo 12 ore. Cu trenul, 18-19, dacă ai noroc și dacă nu e linia în reparații. Oare chiar trebuie să ne luăm mașină? Dar n-apuc să-mi răspund, că Alina citește mai departe:
— „În timpul călătoriei, un angajat aduce băuturi, sandvișuri, și dulciuri cu un mic cărucior.“
Ce frumos! Îmi amintesc singurul cărucior pe care l-am văzut eu acum câțiva ani într-un tren. Doar că era al unui cerșetor și nu era chiar cărucior, ci scaun cu rotile. Dar de cerșetorii de tren pare-se că nu scrie nimic în carte.
De dincolo de ușa deschisă se strecoară mai departe textul informativ:
— „Aici este chiar și o cameră de joacă pentru copii…“
Vocea lui Ștefan întrerupe repezită lectura:
— Mami, unde e camera de joacă pentru copii? Noi de ce nu am fost la camera de joacă când ne-am dus atunci cu trenul?
— Nu este cameră de joacă, puiu’, îi zice consolator Alina și simt din vocea ei că nici pe ea n-o prea înveselește cartea. La noi nu sunt camere de joacă în trenuri.
— De ce nu sunt? insistă Ștefan, care vorbește conform noilor norme ortografice.
— Nu sunt, îi răspunde blând Alina. Sunt în altă parte. Acolo, în… (se uită, bănuiesc, pe coperta din spate a cărții) …în Germania. Mai citesc?
— Da, da! sar amândoi copiii.
Sigur, pe fetiță a înviorat-o ideea camerei de joacă din tren. Și ce dacă la noi nu sunt? Sunt acolo, în desenul din carte.
— „Dar dacă vrei să mergi la toaletă? Desigur că în fiecare tren sunt și toalete.“
Dar mai bine te abții, completez eu în gând. Și, în timp ce Alina citește în continuare despre toate minunățiile care există pe trenurile din altă parte, poate din Germania, eu mă gândesc la imaginea falsă pe care le-o formează copiilor traducerile de felul ăsta. Oare de ce n-ai publica o carte autohtonă, despre trenurile de la noi? Ar fi un experiment interesant: eventual, o carte scrisă în cheie comică despre o călătorie cu trenul peste Carpați. Poate pentru preadolescenți teribiliști și un pic cinici. Dar nu pentru copii, nu. M-ar durea inima să știrbesc ceva din lumea lor luminoasă, cu prinți și prințese, cu lei prietenoși, dinozauri blânzi și trenuri curate și rapide, dotate cu vagon-restaurant și locuri de joacă, care duc la palate de peste nouă mări și nouă țări. O să învețe ei diferența dintre realitatea de aici și realitatea din cărțile altora atunci când mai cresc. Iar noi mai bine ne-am cumpăra o mașină.
Un comentariu
Un articol bun, care puncteaza realitatea romaneasca. Scris simplu si corect. Nimic nou sub soare pentru noi, cei mai varstnici, care am mai vazut: jeg, toalete murdare, geamuri si si care nu se inchid, canapele spintecate. Si in plus, calatorul român fura ce poate: scrumiere, draperii, carlige de haine, oglinzi, intrerupatoare…
Desigur, s-au mai dres unele lucruri si au aparut garnituri de tren ale unor companii private, cu vagoane second -hand, dar macar curate si intretinute !
Ah, mi-am mai adus aminte de ceva tare: vagoane (de calatori) fara baterii acumulatoare. Noaptea lumina se aprinde in compartimente numai când trenul e in miscare (si antreneaza generatorul) iar cand opreste in statii… becurile se sting…ca la trenuletul meu de jucarie PIKO ! Spooky, nu ?
Iata deci si solutia: vin sarbatorile de iarna, luati copiilor trenulete ! Curate, colorate, luminate, pe care cei mai mici le pot privi cu placere, cu ochii mijiti, visand la calatorii fantastice si la „glasul rotilor de…” ????