Prima dată am auzit-o și am văzut-o din întâmplare, în urmă cu vreo câțiva ani. Voiam să-mi iau televizor plat și căutam informații despre mărcile existente, accesibile ca preț. Așa am ajuns la Panasonic, unde Orianthi făcea reclamă noului tip de plasmă, într-un videoclip atât de bine lucrat, încât rămâneai fără creier, în caz că dețineai vreunul. N-am avut bani pentru obiectul prezentat. Nici nu mi-am tocit neuronii să mă lămuresc asupra interpretei. Mai mult, am presupus că ea doar manipula chitara electrică, distribuită fiind în rolul principal pe considerente telegenice: era blondă, frumoasă și interacționa convenabil cu aparatul de filmat. Ce să zic, mare deștept mă credeam!
A doua oară am auzit despre ea de la un amic. Acesta îl stimează mult pe Richie Sambora, chitaristul lui Bon Jovi, și tocmai cumpărase albumul RS+O – Radio Free America, din 2018, pe coperta căruia incitanta blondă își ține mâna stângă pe partea interioară a piciorului drept al răsfățatului și satisfăcutului rocker. Deducțiile amicului meu se lăbărțau mai abitir ca invaziva plantă miconia în insulele Hawaii. Fiindcă păream incredul, m-am trezit cu CD-ul pe masă, pentru „audiție și delectare“. Să fi refuzat? Nu sunt ipocrit să mă prefac insensibil la frumusețea evidentă a fetei, dar nici atât de… Cum să zic? Atitudinea macho, pe care Sambora o afișează fără jenă pe coperta discului, este de prost gust. Aici nu invoc o chestiune de „corectitudine politică“, așa cum s-ar interpreta la prima vedere. E vorba de simplă nesimțire. Punct. Dacă asta le-a fost intenția și plăcerea „actorilor“, no comment. Dar dacă nu, păcat că așa a ieșit. Sigur, nu din cauza pozei albumul mi s-a părut cam slab, de rând, cu „țoale“ uzate din garderoba trupei de băieți în care Sambora juca în plan secund și „scheme“ de succes din arsenalul producătorului Bob Rock. Altfel, un pop-rock plăcut la ascultare, ca un coctail ușor alcoolizat într-o seară de septembrie.
Indubitabil, între cei doi chitariști era și o poveste de amor, înjghebată după ce tânăra virtuoză se mutase în Los Angeles. Născută în Adelaide, Australia, Orianthi Panagaris se înscrie în lotul australian de talente din showbiz, ale cărui stele sunt nume comune de câteva decenii. Atrasă de chitară, fata a început să învețe pe una acustică de la 6 ani, a continuat pe alta, electrică, de la 11, iar la 15 ani a deschis un concert pentru Steve Vai. La 18 ani, după ce a participat la proba de sunet, a fost invitată de Santana pentru un „spot“ în spectacolul său. Momentul s-a transformat într-un adevărat jam-session de peste jumătate de oră și l-a făcut pe celebrul chitarist un susținător necondiționat al adolescentei excesiv de talentate.
Relocarea în L.A., apariția în diferite spectacole, prin cluburi și la televiziuni, plus frumusețea naturală, totul a contribuit la creșterea audienței și notorietății. Selectată de Michael Jackson pentru plănuitul său turneu aniversar, n-a avut baftă, deoarece superstarul a murit înainte de start. După mai multe colaborări cu nume faimoase în industrie (Dave Stewart între ele), Orianthi pare că a învățat să „gândească la fel ca bărbații“, cum scria într-un cântec. A editat de curând Rock Candy, al treilea disc la Frontiers Records. Nu mi-au trebuit mai mult de 56 de secunde, cât are piesa din deschidere, Illuminate part 1, ca să mă luminez de ce Steve Vai, Santana și ceilalți au apreciat-o pe chitarista Orianthi. Prospețimea, sinceritatea, vitalitatea și virtuozitatea prezente din plin pe album justifică titlul textului ăsta. Calități etalate, de altfel, pe albumele precedente, dar estompate de cele specific feminine. De care nu poți face abstracție, dacă ești bărbat normal…