Interviu  -  Nona Rapotan  -  

Editura Polirom are o serie de colecții științifice, de al căror conținut se bucură mai ales specialiștii. Despre una dintre cele mai recente apariții editoriale am vorbit recent cu coordonatorul acesteia, Alexander Baumgarten. De această dată am stat de vorbă cu un

alt profesor din mediul universitar, conferențiarul Adrian Muraru, cadru didactic al Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Colecția Tradiția creștină conține deja mai bine de 15 volume, fiecare în parte constituind un eveniment editorial în sine. Iar asta ne-a determinat să aflăm amănunte despre ce va urma, dar și despre cum devine posibilă fiecare apariție editorială în sine.

Colecția Tradiția creștină este coordonată de Adrian Muraru și inițiată de Ioan-Florin Florescu. Când și cum s-a pus piatra de temelie a acestei colecții?

A fost o fericită întâlnire între o bună intuiție editorială (domnul Ioan-Florin Florescu era angajat al Editurii Polirom și avea în grijă, printre altele, proiectul Septuaginta) și disponibilitatea pentru edificarea, la noi, a unei colecții academice dedicate tradiției creș­tine. Eforturi pentru aproprierea acestei tradiții s-au făcut de multă vreme, uneori cu rezultate notabile. Căci a livra, în limba poporului, texte fundamentale ale acestei tradiții este o întreprindere venerabilă. Ceea ce lipsea mai degrabă era o colecție care să ofere în format academic – adică bilingv, prefațat și adnotat con­știincios – texte esențiale ale creștinismului. Din 2006 până în 2022 au apărut 18 volume în colecția Tradiția creștină, susținute de o editură privată. Nu știu dacă este mult sau puțin, dumneavoastră veți judeca. Domnul Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, a sprijinit colecția încă de la început.

O colecție nu doar necesară, cât mai ales ziditoare. Nici unul din volumele care au ajuns deja la cititori n-a apărut decât în urma unui îndelung proces ziditor, îmi permit să spun. Povestiți-ne câte ceva despre acest drum, cum alegeți titlurile?

Alegerea titlurilor este într-adevăr dificilă. Sunt mii de titluri disponibile, care așteaptă să fie tradu­se. Dacă este vorba de lucrări premoderne, redactate în limbi clasice, nici o cultură modernă nu a reușit traducerea tuturor textelor considerate „esențiale“. Altfel, chiar această calificare, „texte esen­­țiale“, poate fi privită ca fiind subiectivă (unele texte premoder­ne, translate în diverse contexte culturale, au născut ele însele tradiții). Pe de altă parte, resursele locale de competență sunt limitate. Din ce în ce mai puține: este evident că edițiile bilingve au nevoie de traducători. Or, chiar și în zona relativ recunoscută drept clasică la noi – exclud din discuție acele limbi clasice care se regăsesc doar palid în planurile de învă­țământ universitare autohtone: copta, siriaca –, există dificultatea identificării unor specia­liști capabili și dispuși să traducă din greacă veche sau latină. Specializarea universitară Filologie clasică livrează anual, în România, doar câțiva absolvenți, puțini dintre ei continuând să activeze în domeniul pentru care s-au pregătit. În regim autodidact, asimilarea limbilor clasice este anevoioasă.

Desigur, există persoane care, urmând programe universitare în alte spații academice, reușesc să se apropie de originalul premodern al textelor creștine. Însă traducerea textelor premoderne nu este astăzi considerată la fel de prețioasă, în economia unei cariere academice, pe cât este un studiu publicat într-o revistă „bine cotată“.

Schimbând perspectiva, și cititorii au, legitim, opțiuni: Origen sau Augustin sunt nume mult mai familiare – grație bibliografiei secundare, mai bine cunoscută ori­un­de decât sursele primare – decât Epifanie al Salaminei sau Lactanțiu. În situația descrisă, critic mi se pare a fi elementul competență, în economia realizării unui volum, așa că este privilegiată identificarea unor competențe deja demonstrate atunci când ne asumăm pregătirea unui titlu: contează, înainte de toate, antecedentele celui care propune. O teză de doctorat în chestiune este argument peremp­toriu; o traducere, anterior publicată, din același autor este un argument important.

Titlul colecției este unul plin de sens: Tradiția creștină. Astăzi putem să vorbim despre această tradiție pentru că de-a lungul secolelor au fost câțiva oameni care s-au jertfit (la propriu) pentru și în numele creștinismului. Dimensiunea culturală a acestei tradiții este fără seamăn și de neignorat pentru un om de cultură. De aceea vin și întreb: cui sunt de folos aceste volume?

Colecția se adresează publicului larg interesat de creștinism, de tradiția în care acesta se constituie. Nu doar teologul sau filosoful pot avea profit în urma lecturii, ci și istoricul, filologul, persoana interesată de istoria ideilor. Altfel, fiecare volum își găsește un public din perspectiva tipului predominant de interes: unii le utilizează mai degrabă în scopul edificării, alții predominant în scop informativ.

Origen, Tertulian, Ioan Gură de Aur sunt doar trei nume din cele care se regăsesc pe copertele volumelor din colecția Tradiția creștină. Scrieri care au traversat istoria, care astăzi au parte de ediții bilingve în limba română. O ediție în format academic înseamnă muncă în echipă. Din cine este alcătuită echipa care face posibilă apariția unui astfel de volum?

Aveți dreptate, de cele mai multe ori efortul este unul comun, de echipă. Nu este simplu să identifici, în condițiile României de astăzi, competențe în arii altfel mai degrabă neglijate la noi (inclusiv din pricina inexistenței unor de­bușee profesionale pentru cei care s-ar dedica editării de carte veche, edițiilor bilingve, edițiilor critice ale textelor vechi). Cu atât mai recunoscător sunt celor care au dedicat timp și efort edificării unei colecții dedicate tradiției creștine. Cei mai mulți au pregătire filologică, de specialitate: traducătorii. Cei care, uneori, prefațează și adnotează traducerile au pregătire specifică: istorici, filosofi, teologi (în funcție de specificul volumului). Mă bu­cur că domnul Gheorghe Ovidiu Sferlea, de la Universitatea din Oradea, a acceptat de curând să își asume rolul de coordonator al acestei colecții.

Cui se adresează această colecție? La cine ar trebui să ajungă volumele? Din ce biblioteci n-ar trebui să lipsească?

Așa cum vă spuneam, colecția este – ca orice colecție – deschisă interesului general și aplicat. Au apărut până acum volume cu tematică istorică (Lactanțiu), volume de tip apologetic (Tertulian), volume de tip doctrinar (Epifanie al Salaminei, Fotie, Grigorie de Nyssa), volume exegetice (Origen, Fotie). Biblioteca teologică este înainte de toate cea vizată, așa cum puteți constata. Însă la fel de slujit este și interesul larg: un volum dialogal Abelard, care îi pune față în față pe creștini, pe iudei și pe filosofi în Evul de Mijloc, interesează publicul larg curent, așa cum un tratat al lui Nicolaus Cusanus este util oricărei persoane interesate de zorii modernității europene.

Cea mai recentă apariție editorială este…?

O ediție bilingvă Origen, Omilii și adnotări la Numere. Adnotări la Deuteronom, din care a apărut prima parte (adică primele cincisprezece omilii la tratatul biblic Numere). Este, în colecție, al patrulea volum dintr-o serie care își propune accesul facil, în cultura noastră, la exegeza dedicată Pentateuhului de către Alexandrin. Aceste omilii, discursuri ținute în fața creștinilor și candidaților la botez, fac parte – din punct de vedere cronologic – din prima serie exegetică creștină accesibilă astăzi dedicată scrierilor Vechiului Testament.

Ce titluri aveți în pregătire? Cum va arăta viitorul acestei colecții?

Istoria bisericească a lui Evagrie, Compendium theologiae al lui Toma din Aquino, un volum Mihail Psellos: trei volume care se află în pregătire. Viitorul colecției este determinat de factorii pe care i-am amintit: disponibilitatea unei edituri de a își asuma un proiect de acest tip, existența unor specialiști dispuși să ofere timp și efort unei colecții de tip academic, păstrarea și amplificarea publicului colecției.

Care dintre volumele apărute în cadrul colecției pe care o coordonați a contribuit cel mai mult la o schimbare de percepție?

Este dificil de indicat scalat schimbarea de percepție, pentru că aceasta privește straturi diferite ale publicului, așteptări diverse. Există cititori care desco­peră, odată cu un volum din colecție, autori aproape invizibili, netraduși sau parțial traduși, de multe ori observabili doar în literatura secundară. Ca exemplu, Epifanie al Salaminei, cu al său Ancoratus, poate constitui o surpriză pentru cititorul autohton: tratatul a fost neglijat atât de Evul Mediu, cât și de modernitate. O schimbare de percepție poate oferi și livrarea întregului registru exegetic origenian: până de curând, Origen era accesibil în traduceri moderne doar în ediții de tip omiletic. Cum Origen a predat exegeze în triplu registru – a oferit omilii, dar și comentarii și adnotări, în tradiție savantă antică –, este util cititorului să observe modalitatea diversă de receptare și tratare a textului interpretat. Astfel, Origen nu mai este asimilat unui predicator, simplificat, ci devine observabilă erudiția celui care scrie comentarii, în tradiție alexandrină. Spre exemplificare, discuția de tip comentarial despre o sintagmă biblică, „astrele să fie spre semne“, oferă Alexandrinului prilejul de a discuta despre semn, despre practicile astrologice ale vremii, ba chiar oferă un indiciu privind utilizarea în vreme lui a unui mecanism similar cu un calculator analog antic descoperit de moderni, fragmentar, în largul insulei Antikythera. Există, în plus, multe lucrări esențiale ale crești­nismului începuturilor traduse pentru întâia oară integral în limba română: cele mai multe dintre volume oferă texte netraduse până în acel moment în limba noastră. Unele ediții din colecție au oferit pentru întâia oară un text premodern într-o limbă modernă (de exemplu, comentariul noutestamentar al patriarhului Fotie al Constantinopolului, tradus parți­al în limba română într-un volum al seriei). La fel, formatul academic al colecției (bilingv, adnotat, prefațat) oferă posibilitatea unei schimbări de percepție. Desigur, schimbarea percepției se realizează și instituțional, prin includerea volumelor din colecție în diverse bibliografii ale cursurilor universitare și postuniversitare (grație dispoziției aparte disciplinare a premodernității, volumele se pot afla în bibliografii specializat filosofice, teologice, istorice).

Recent s-a încheiat cea de-a zecea ediție FILIT: din perspectiva coordonatorului colecției Tradiția creștină ce credeți, ar merita și colecțiile științifice sau de specialitate un festival al lor? Ce ar trebui făcut, astfel încât distanța dintre cei care se ocupă de apariția unui volum în această colecție și cititorii acestuia să fie din ce în ce mai mică?

FILIT este o binevenită manifestare culturală, relevând importanța accesului la textul beletristic prin traducere. Colecțiile de specialitate, cele științifice, ar merita desigur un festival aparte, însă ar trebui ținut cont de tipul de public specific. Care este, fatalmente, strict limitat (doar o câtime din cititorii unui volum beletristic participă la un festival dedicat acestui tip de literatură). Altfel, colecțiile bilingve, specializate, cele dedicate premodernității, ar avea de depășit alte obstacole organizatorice: autorii nu pot fi invitați, traducătorii sunt foarte puțini în România (motivele au fost înfățișate anterior). Apoi, numărul volumelor premoderne traduse anual la noi este strict limitat, în raport cu ce putem observa în câmpul beletristic. Cred că manifestările specifice care ar putea fi asimilate cu „festivalurile“ dedicate literaturii, beletristicii, cum este FILIT, sunt întrunirile științifice care exploatează texte oferite de colecții specializate, academice. Este fenomenul care s-ar apropia, cred, cel mai mult, de ideea unui „festival“ dedicat colecțiilor științifice, de specialitate.

Întrebarea despre distanța dintre colecție și cititori este foarte bună. Unele volume ale colecției au evident vocație mai degrabă generală, altele se îndreaptă preponderent spre publicul specializat. Or, aici cred că distanța este dată, înainte de toate, de schimbarea conformației interne a culturii noastre: ea se petrece treptat, insesizabil adesea, dar semne sunt peste tot. De la dificultatea citirii, observabilă în diverse contexte, inclusiv academice, a unui text redactat în limba română până la lipsa de apetență pentru asumarea instrumentelor de lucru intelectual, atât de necesare celor care sunt în prima perioadă a formării, toate indică trecerea într-o nouă vârstă culturală.

Desigur, abandonarea textului și apetența pentru imagine nu sunt chestiuni locale, însă impresia mea este că alfabetizarea culturală, care este premisă pentru interesul genuin arătat disciplinelor științifice, este aproape imposibil de realizat fără o prealabilă alfabetizare func­țională, ceea ce pare a fi neglijat – dincolo de discursurile oficiale – în spațiul autohton. Cred că dis­tanța dintre colecțiile specializate, știin­țifice, și public se poate reduce, în condițiile României de astăzi, printr-o efort intens de educare – în sens clasic – depus de institu­țiile dedicate.

Închei într-o notă personală: ce satisfacții personale v-a adus coordonarea acestei colecții? Ce ați câștigat și, de ce nu, ce ați pierdut prin implicarea în acest proiect editorial unic în România?

Mulțumesc pentru întrebare, care mă obligă la bilanț. Am câștigat, înainte de toate, prin cunoașterea unor colegi pasionați, savanți, de­dicați celor vechi: fără a coordona această colecție, nu aș fi ajuns să cunosc vreodată atâtea spirite generoase, capabile să investească timp și efort într-o întreprindere comună. Există, inevitabil, și pierderi, iar cele mai interesante sunt cele legate de propriile presu­poziții, percepții. Am pierdut, astfel, convingerea – existentă cu multă vreme înainte de inițierea colecției Tradiția creștină, în 2006 – că o colecție în format academic, bilingvă, prefațată și adnotată științific, nu ar putea dăinui în contextul cultural autohton.

Galerie foto