Desi mi-e intotdeauna frica sa nu supra-interpretez si sa pun intr-o carte mai mult decit e cazul (ceea ce, pina la urma, e o copilarie din partea mea), de data asta as risca sa afirm ca romanul lui Adrian Chivu, aparut acum citeva luni si cam trecut cu vederea, pune subtil problema realismului in literatura, facindu-ne sa ne intrebam daca inca mai juram pe Balzac sau nu. In cazul de fata, e evident ca nu si ca, daca personajele vorbesc la fel si par aproape toate facute din aceeasi substanta nefireasca si teatrala, e pentru ca romanul e mai apropiat de o tragedie antica (un copil nascut cu un handicap, incest, vina, pedeapsa) trecuta prin filtrul unei parabole existentialiste, decit cu romanele realiste.
Copilul traieste intr-un spatiu inchis, un „la fel” permanent in care se maninca mereu piine prajita cu unt si se bea cafea, in care se consuma, tacut, cu tipete inghitite, drama unei familii si-o crima – descrierea crimei, suprapusa peste cea a unui desen facut de mina copilului, e una din scenele cele mai bine scrise ale romanului. Dincolo insa de broderia teoretica pe care o poate provoca o astfel de carte, dincolo de pretiozitatea unor imagini sau de senzatia unui deja-lu al nefericirii, v-as recomanda sa cititi Caiet de desen, pentru fraze ca „pielea este picatura de saliva care iti cade dimineata pe perna”, dar mai ales pentru tristetea cruda si pentru poezia lui.