Există trei caracteristici care ne scot în evidență în rândul popoarelor: incapacitatea de a lucra în echipă, trasul cu ochiul la capra vecinului și dezamăgirea. Întotdeauna m-a fascinat cât de brilianți pot fi românii luați individual și cât de praf se dovedesc atunci când încearcă să pună umărul în comun la orice proiect. Dacă ai doi români la un loc, deja e ca și cum ai crea două găști concurente. Dacă ai trei, doi vor face gașcă în mod constant împotriva celui de-al treilea. Așa funcționează treburile adeseori și la locul de muncă, și în familiile extinse, și în politică, și la fotbal, și în agricultură.
Individualismul extrem și excepționalismul pe persoană fizică ne răpesc unele dintre cele mai mari plăceri în viață: aceea de a reuși cu toții, în același timp, nu doar de a ne ridica, vremelnic, capul pe rând. Poate fi o explicație pentru care la noi nu mai funcționează deloc jocurile de echipă în sport. Dar nici în business și în nici măcar în zona sindicală. Asta ne face și foarte slabi în orice negociere, deoarece divizarea împiedică și conturarea unei agende a majorității care să fie, mai apoi, urmărită și impusă, să zicem, autorităților.
În timpul liceului, clasele erau împărțite în mentalul colectiv al școlii în două: cele în care elevii erau uniți și cele care se manifestau dezorganizat. Cele care dovedeau spirit de organizare și solidaritate stârneau admirație instantaneu, dar nu reprezentau vreo majoritate.
Și ajungem astfel la capra vecinului, care trebuie musai combătută, otrăvită, sacrificată, sabotată. Grija de ce face celălalt în locul grijii față de acțiunile propriei persoane e o altă trăsătură fundamentală a poporului român. Incontestabilă.
Trăsătura funcționează în două moduri la fel de toxice. Capra vecinului poate fi mai rahitică și atunci asta îți dă un sentiment de bine, de superioritate în fața semenului care e, față de tine, vai de capul lui. Îți crește stima de sine prin această nefericită comparație cu celălalt. N-oi fi tu mare lucru, dar există pe lume oricând unul mai prost ca tine. Oribil. Dar dominantă este invidia față de o capră a vecinului care e mai zveltă și dă mai mult lapte. Și se întâmplă așa nu pentru că poate omul de-alături este mai priceput în a crește capre, ci pentru că sigur a trișat el cumva, a făcut el ceva ilegal care l-a plasat mai sus decât tine. Și-atunci îți petreci vremea demonstrându-i lui goliciunea, în loc să te preocupi de propriile tale neajunsuri și, măcar la bătrânețe, să înveți să crești mai bine o capră. La fel de oribil.
În fine, trăsătura fundamentală numită dezamăgire. În 99% din situațiile obiective din viață, lucrurile n-au cum să iasă chiar așa cum le-ai planificat. Să presupunem că investești oarece efort într-un proiect, dar acesta eșuează. Asumarea acestui eșec împreună cu echipa cu care ai pornit la drum nu are loc niciodată la nivel individual. Gigel, Costinel și Maricica vor fi, invariabil, vinovați pentru toată nereușita, în vreme ce tu, Verginel Smart, ai dat tot ce-ai avut mai bun în tine, dar restul au fost mai proști, mai slabi și mai ticăloși și din cauza lor ai eșuat și tu. Paradoxul face ca, uitându-te în jur, țara noastră să fie populată preponderent de Verginei tot timpul Smart cărora soarta și ceilalți le joacă permanent feste.
Dezamăgirea e omenească, dar nu ca stare permanentă de spirit. Unele dintre cele mai luminate minți se autosabotează prin cantități nelimitate de dezamăgire pe care le afișează.
Orice plan sănătos începe de la identificarea propriilor lipsuri și defecte. Pe care trebuie să le identifici nu ca să te bage în depresie și să adopți o atitudine mioritic – fatalistă, ci ca să înveți din ele și, pe ici pe colo, să încerci să îmbunătățești ceva. E în regulă să eșuezi, cu condiția să înveți ceva din asta și să nu mai repeți în viitor aceeași greșeală. Să lași loc altor greșeli. Am fi mult mai buni și mai eficienți dacă am scăpa de sindromul „capra vecinului“, dacă ne-am ocupa mai mult de felul în care ne dezamăgim noi înșine decât cum ne dezamăgesc ceilalți pe noi. Dacă am face mai multe echipe în loc de găști și am fi mai puțin egoiști. Atât de simplu.