Soră cu dezamăgirea, lehamitea e vară primară cu apatia și se instalează în momentele de maximă oboseală. În cazul nostru, maxima oboseală se manifestă astăzi la nivelul corpului social. Doi ani de pandemie ne-au schimbat mult mai mult decât ne dăm seama în acest moment, fie și pentru că încă nu a trecut suficient de multă vreme de la instalarea sa.
Mulți cunoscuți au ajuns să compare toamna asta cu ceea ce se întâmpla în urmă cu un an, eludând complet factorul pandemic. Spre exemplu, se plâng de trafic și constată că s-a întâmplat ceva apocaliptic abia anul acesta, pentru că anul trecut, pe vremea asta, nu era așa de mare înghesuială pe străzi. Perfect adevărat, nu era, pentru că restricțiile au fost ridicate cu adevărat abia în martie 2022, deci în urmă cu nouă luni. Pare că a trecut o veșnicie de atunci, nu-i așa? Toamna lui 2021 însemna încă restricții, certificate verzi, mască în spațiile publice închise, limite privind numărul de persoane în anumite spații. Lucrul de acasă încă se practica pe scară largă, iar clădirile de birouri ale corporațiilor încă erau în cea mai mare parte a lor goale. Deci, cum să nu fi fost mai bun traficul acum un an decât acum?
Nu trebuie să fii psihoterapeut ca să îți dai seama că majoritatea cunoscuților noștri au pornirea de a pune între paranteze cei doi ani de restricții și să se comporte de parcă a fost numai un vis urât, nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Mintea ne dictează să ne reluăm viața fix de acolo, de prin februarie 2020. Numai că doi ani din viață nu pot fi numiți o simplă paranteză, fie ea și lungă. Au fost ani în care noi, cei mai norocoși, am apucat să trăim zi de zi, sub amenințarea permanentă a îmbolnăvirii și dobândind comportamente sociale cu totul noi, șocante, care, cel puțin pentru generația mea, nu au semănat cu nimic din ceea ce am mai trăit sau experimentat.
Pandemia a fost precedată în România de una dintre cele mai efervescente perioade din punct de vedere civic din ultimii 30 de ani. Factorul declanșator și catalizator: legile Justiției/ OUG 13 din vremea lui Liviu Dragnea. Am avut cele mai mari proteste civice din istoria noastră recentă. Înaintea lor a fost fenomenul Colectiv, rezultat în urma unei mari tragedii.
Numai că pandemia, cu moartea devenită parte din viața cotidiană, ba cu spitale în care explodau secțiile de terapie intensivă și în care au ars pacienți covid, pare că a reușit să banalizeze și decesul, chiar și atunci când acesta poate fi imputat în mod direct statului român. Nu la fel s-a întâmplat la Colectiv. România avea câte un colectiv cotidian în vremea marilor valuri ale pandemiei și asta ne-a schimbat definitiv, se pare, până și raportarea la moarte. Am învățat să trăim cu ea.
Am făcut o lungă paranteză, totuși ceva mai scurtă decât pandemia, dar mă întorc la lehamite. Pe lângă traiul în pace în pat cu neființa, peste noi s-a așezat un mare sentiment de lehamite. Războiul de la granița noastră s-a banalizat și el prin lipsa unui deznodământ (încă), prețurile la energie apasă pe grumaz, inflația pulverizează veniturile. Avem cel mai haotic și inutil guvern, constituit dintr-un bloc monolit stânga-dreapta (era greu de atins vreo nouă culme după guvernările Grindeanu-Tudose-Dăncilă-Dragnea), căruia nu i se mai opune azi nimic în mod relevant. Dar, mai ales, nu i se opun românii, prinși într-o plasă de nevoi primare și într-o goană de a-și recupera viața pusă între paranteze pentru doi ani de zile.
Lehamitea nici nu poate aduce nimic bun, pentru că ea arareori se permanentizează. La un moment dat tot explodează mămăliga, vorba românului. Iar atunci când explodează, împroașcă în toate direcțiile și face multă mizerie. Făcutul ăsta a lehamite de azi ascunde însă multă frustrare, în subterane se acumulează energii care, la un moment dat, vor avea nevoie numai de o scânteie să răbufnească.