Întâi m-a abordat Elisabeta Pop, Vetuța, cum îi zicem toți apropiații, buna mea prietenă de la Oradea. Un om tonic, solar, care a servit vreme de decenii arta teatrului ca secretar literar la Teatrul „Regina Maria“ din localitatea de pe Criș. Mi-a povestit despre proiectul pe care îl pornea, un volum colectiv despre profesiunea pe care a exersat-o atâta timp. O profesiune care presupune competență teatrologică, literară (cum zice și titulatura), pasiune, dragoste pentru scenă.
Și o modestie fără margini, pentru că, deși extrem de importantă în lanțul creației colective care e teatrul, e o meserie cvasi-invizibilă. În cel mai bun caz, dacă e loc, numele apare în broșura spectacolului.
Vetuța voia contribuții ale celor care, în alte locuri din țară, au activat ori încă activează în echipele de pregătire a noilor spectacole, de fapt la întreaga activitate dintr-un așezământ de stat. Și mi-a propus să scriu și eu ceva. Eram într-o perioadă super-aglomerată și, fără să fac o promisiune fermă, i-am spus că încerc. Din păcate, în ritmul nebunesc de acum, n-am apucat s-o fac. Bineînțeles că Vetuța a revenit cu mesaje electronice, i-am răspuns, dar zău că n-am găsit răgazul necesar. Și bineînțeles că mi-a părut rău. Și încă îmi pare.
Scris cu sufletul
După o vreme, ajunge la mine informația că volumul Ariel din spatele scenei a apărut la Presa Universitară Clujeană, în îngrijirea Ralucăi Sas-Marinescu și a Elisabetei Pop. Iar după alte câteva săptămâni primesc prin curier un exemplar din superba apariție editorială. Hârtie bună, coperți cartonate, conținut consistent. Un titlu perfect, care rezumă metaforic misiunea asumată a secretarilor literari din teatrele noastre, un sumar cu 33 de mărturii care de care mai captivante.
Ingenioase, coordonatoarele au făcut un mic concurs pentru titlu, apelând la contribuitori pentru posibile variante. Cel propus de Adriana Popescu întruchipează cel mai bine toate atribuțiile unei profesiuni puțin vizibile, dar atât de utile procesului de creație. „Acesta este personajul-metaforă (…) cel mereu în preajma magicianului Prospero“, cum susține Vetuța Pop alegerea, în Argumentul care deschide sumarul. Iar despre cartea pe care a inițiat-o mai zice că „ne-am propus să fie un ghid, chiar amuzant pe alocuri, în care să ne destăinuim, să ne mărturisim, cum spune unul dintre autori, să arătăm și performanțele, dar și limitele acestei profesii care nu poate să dispară din teatru“.
Toate personajele cărții au scris cu sufletul. Nici nu se putea altfel. Dintre coautori, impresionante sunt carierele Roxanei Croitoru (Teatrul Național „Lucian Blaga“ din Cluj, unde a fost/ este secretar literar/ consultant artistic din 1978 până în prezent), Marianei Voicu (Teatrul Național „Mihai Eminescu“ din Timișoara, 1971-2000), Anaid Tavitian (Teatrul de Stat din Constanța, 1978-2019), Mircea Zaharia (Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, 1972-2005). Chapeau bas! Au mai contribuit Raluca Tulbure, Marinela Țepuș, Gențiana Ionescu, Claudiu Groza, Doina Papp, Miruna Runcam, Tamara Susoi, Lucian Vărșăndan etc.
O asemenea recompartimentare să aibă loc
În anii din urmă, dinamica profesională a adăugat secretariatelor literare din teatrele de stat noi atribuții. Care vin mai ales din zona marketingului și a comunicării publice. Diviziunea artistică a muncii face ca meseria să fie dublată de competențe de acest gen care se dobândesc în secțiile de Teatrologie ale Facultăților de Teatru.
Poate că e chiar momentul ca titulatura profesiunii (de dată ante-1989) să se modifice, urmând spiritul timpului, și să fie denumită altfel. În Germania, de pildă, e dramaturg, iar responsabilitățile țin mai ales de chestiunile de natură literar-dramaturgică. Deși duce cu gândul la autorul piesei, nu aceasta e treaba dramaturgului ca angajat al unui teatru. El se preocupă de documentarea și asistarea din perspectivă literară ca o componentă a activității de producere a spectacolului, însoțindu-l de la primele repetiții până la premieră. Promovarea și vânzarea le revine altor angajați. Poate n-ar fi rău ca o asemenea recompartimentare să aibă loc și la noi.
În postfața redactată ingenios sub forma unei epistole, Raluca Sas-Marinescu îi scrie Elisabetei Pop, printre altele, așa: „Cartea adună pledoariile pentru salvarea acestei meserii, exemplele de posibile materiale realizate de secretari literari, opiniile oamenilor de teatru despre necesitatea secretariatului literar, toate grupate pe secțiuni. […] Treabă bună, zic eu, cine are ochi de citit să citească. Acuma ne rămâne să facem ce-am făcut întotdeauna: să ne luptăm pentru un statut ferm și să nu-i lăsam pe alții să ne spună în ce constă treaba noastră“.
Un material iconografic consistent ilustrează fragmentar momente arhivate în memoria secretariatelor literare. Și, cum se potrivesc uneori lucrurile, peste ce dau în secțiunea respectivă a volumului? O fotografie furnizată de Tamara Susoi (Teatrul Odeon din București) în care apărem, și eu și ea, alături de regizorul Andrei Șerban pe care îl flancăm. Inzstantaneul e din anul în care, prin Academia Itinerantă care îi poartă numele, regizorul realiza atelierele pentru ceea ce a devenit ulterior spectacolul Spovedanie la Tanacu. Adică, în acest fel, sunt și eu parte a volumului. Pe care vi-l recomand!