„Sensibilitate, romantism, dramă și, desigur, virtuozitate; acestea sunt de fapt elemente comune viorii și vocii umane“, astfel își descria recitalul violonistul Răzvan Stoica în interviul de săptămâna trecută din „Suplimentul de cultură“. Astăzi, la Tempo rubato, câteva cuvinte despre programul recitalului extraordinar susținut în compania Andreei Stoica, în cadrul Turneului Internațional Stradivarius Opera. Și puțină istorie.
Pe Răzvan Stoica îl voi asculta luni, 14 noiembrie 2022, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași. Știți deja, el cântă pe o vioară Stradivarius ex-Ernst din 1729, obținută în 2009 la prestigiosul concurs Strad Prize din Salzburg, Austria, acolo unde, ca laureat al Premiului I, a surclasat 170 de contracandidați. Dar recitalul pe care vi-l recomand nu e neapărat despre un Stradivarius; o vioară inestimabilă ca preț nu e decât o cutie de lemn dacă nu e locuită de o fărâmă de geniu. Iar Răzvan Stoica are o bucată mare din strălucirea aceasta imaterială pe care unii o numesc geniu.
Înainte de toate, puțină istorie muzicală: cine a fost Heinrich Wilhelm Ernst, cel care a cântat pe vioara lui Răzvan Stoica acum aproximativ 150 de ani?
Vioara Stradivarius ex-Ernst, 1729
„Ernst a fost cel mai mare violonist pe care l-am auzit vreodată, unul care se ridica deasupra tuturor celorlalți“, avea să mărturisească Joseph Joachim, violonistul, profesorul și marele prieten al lui Brahms, despre Heinrich Wilhelm Ernst, pe care l-a ascultat la Viena, pe când marele virtuoz născut la Brno, în Moravia, încă mai concerta în turnee prin toată Europa. Și nu erau doar vorbe în vânt: în 1859, Ernst și Joachim au cântat împreună ca violoniști prima integrală a cvartetelor beethoveniene în ceea ce trebuie să fi fost unul dintre cele mai mari cvartete de coarde ale istoriei, Beethoven Quartett Gesellschaft, împreună cu Henryk Wieniawski (care cânta ca violist) și violoncelistul Alfredo Piatti.
La aceea dată, Joachim era o somitate absolută în domeniu, profesor la Leipzig și Hanovra, un prieten apropiat al lui Brahms – căruia i-a cântat în premieră concertul pentru vioară în 1879 –, al lui Mendelssohn și Schumann și pe care adolescentul Enescu avea să-l întâlnească 20 de ani mai târziu, la Hochschule der Künste în Berlin, la sfârșitul anului 1899.
Ernst a fost un violonist virtuoz cu totul și cu totul special, dar care murit înainte de era înregistrării sunetului, iar arta și magnetismul lui personal nu pot fi receptate astăzi decât vag, prin mărturiile scrise ale contemporanilor săi. Deși o legendă a viorii în timpul vieții sale, lumea violonistică a lui Ernst a fost spulberată de apariția lui Paganini, pe care l-a ascultat în martie 1828, o audiție care s-a transformat într-o rivalitate pe viață cu maestrul italian deschizător de drumuri. În 1829 el a cântat pentru Paganini, uimindu-l pe italian cu armonicele artificiale în interpretarea Capriciului nr. 9, Vânătoarea.
Paganini l-a încurajat pe Ernst să respingă o ofertă care îi propunea să devină muzician de curte, îndemnându-l să continue ca virtuoz itinerant. Ernst l-a urmat pe Paganini în timp ce se îndrepta spre Paris, asistând la concertele lui și susținând propriile sale concerte câteva zile mai târziu, în aceleași orașe – se povestește că Ernst căuta cameră alăturată de cea a compozitorului italian pentru a-l asculta studiind. Aici, la Paris, în 1831, se pare că a avut loc și celebrul episod în care Paganini a cântat la vioara lui Ernst, cea care astăzi îi aparține violonistului român Răzvan Stoica.
Chiar dacă în zilele noastre H.W. Ernst, rivalul marelui Paganini, e un mare necunoscut pentru publicul de concert, el fiind celebru doar în lumea interpreților viorii, acesta trăiește prin lucrările pe care le-a scris pentru instrumentul său. Ernst a fost un compozitor care a extins semnificativ limitele și elementele tehnice de bravură ale viorii în epoca sa. Între cele mai cunoscute compoziții ale sale se numără Élégie sur la mort d’un objet chéri, op.10; Concert pathétique, op. 23, și mai ales transcripțiile și aranjamentele sale, Erlkönig, Grand Caprice pour violon seul sur Le Roi des Aulnes de Franz Schubert, op.26, Variațiunile pe tema Carnaval de Venice sau The Last Rose Of Summer. E interesant că cea mai frumoasă înregistrare a creațiilor lui Ernst, pe un disc Hyperion din 2006, i se datorează marelui violonist Ilia Gringolts, nimeni altul decât profesorul lui Răzvan Stoica la Conservatorul din Amsterdam.
Iar acum despre programul recitalului Andreea și Răzvan Stoica în Turneul Internațional Stradivarius Opera:
Niccolò Paganini – Introducere și variațiuni „I Palpiti“ de G. Rossini
Scrisă în 1828 de Paganini, această partitură numită în original Introduzione e variazioni sul tema «Di tanti palpiti» dal Tancredi di Rossini păstrează tema cantabilă a viorii solo, care este o arie de operă perfectă: Di tanti palpiti, di tante pene, da te mio bene, spero mercà, în care superba temă rossiniană (Andantino) este transcrisă fidel și păstrează caracterul expresiv – o tandrețe melancolică – pe care îl are în opera Tancredi. Introducerea (Larghetto cantabile) înaintea temei este urmată de trei serii de incredibile variațiuni. O capodoperă pe care Răzvan Stoica o va cânta în aranjamentul marelui violonist Leonid Kogan.
Bizet/ Waxman – Fantezia „Carmen“
Această fantezie e de fapt muzică de film: Franz Waxman a scris-o în 1946 pentru Humoresque, un film care a fost nominalizat la premiile Oscar pentru cea mai bună muzică și cel mai bun scenariu. Bazată pe diferite teme din opera Carmen de Georges Bizet, lucrarea a fost dedicată lui Jascha Heifetz, dar cel care a interpretat-o pe coloana sonoră a filmului a fost până la urmă pe atunci tânărul Isaac Stern. În filmul regizat de Jean Negulesco, o producție Warner Bros., îi vedem doar mâinile lui Stern, rolul violonistului fiind jucat de John Garfield, personaj principal alături de diva Joan Crawford.
P.I. Ceaikovski – Aria lui Lenski din „Evgheni Oneghin“
Kuda, kuda, aria lui Lenski din Oneghin, nu mai are nevoie de nici o prezentare. Răzvan o va cânta într-o transcripție de Leopold Auer, un mare violonist și pedagog din cărțile de istorie a artei interpretative violonistice.
Jules Massenet – „Meditație“ din opera Thaïs
Acesta e un intermezzo la fel de celebru în lumea muzicii clasice, scris în partitura originală a actului al doilea din Thaïs pentru vioară solo și orchestră, care la premiera din 16 martie 1864 la Opéra Garnier din Paris a făcut publicul să plângă, un fenomen care se mai întâmplă și astăzi, chiar și la versiunile vioară-pian.
Igor Stravinski – Suita „Pulcinella“
Suita italiană nu a fost prima încercare a lui Stravinski de a transforma unele numere din baletele sale într-o lucrare pentru vioară și pian. În 1925 a scris o Suită pentru vioară și pian pe teme de Giambattista Pergolesi, iar în 1932, alături de marele violoncelist Gregor Piatigorski, a refăcut partitura pentru celo și pian. În același an, împreună cu violonistul Samuel Dushkin, el a aranjat această versiune în ceea ce astăzi numim Suita italiană pentru vioară și pian sau Pulcinella, după muzica lui Pergolesi. În această versiune, ordinea mișcărilor este Introduzione, Serenata, Tarantella, Gavotta (I și II), Scherzino și Minuetto-finale. Farmecul melodiilor lui Pergolesi și aroma picantă a rescrierii lui Stravinski împreună cu geniul de aranjor al lui Dushkin fac din această suită una dintre cele mai iubite partituri pentru duo vioară-pian. Cu siguranță va smulge ropote de aplauze!
https://www.youtube.com/watch?v=mSiTVo-rr1c
P.S. Acest text cu povești inedite din istoria viorii e încă o invitație de a nu rata recitalul extraordinar al fraților Andreea și Răzvan Stoica din cadrul Turneului Internațional Stradivarius Opera. Singura mea dorință, mărturisită acum, pentru recitalul de la Opera Română Iași de luni, 14 noiembrie, ar fi ca Răzvan Stoica să cânte la bis o lucrare de Ernst; m-aș mulțumi chiar cu The Last Rose of Summer! Chiar dacă e o muzică îngrozitor de dificilă, avem parte de o toamnă blândă. La Iași trandafirii sunt încă în floare.